Parte din familie ?

parte din familie

Partea întâi
Cobor cu soră-mea să-i car la maşină o plasă cu bulion. Se instalează la volan, verificând tot ce se poate verifica. O auzeam cum recapitula cu voce tare: ,,Centură, chei, parasolare, acte, plasele cu mâncare, ziarele pentru bunu` (la fiecare sfârşit de săptămână îi ia câte un teanc să îl devoreze în curtea de la ţară), bun… scoate-mi te rog radiou` din torpedou. Cum îmi stă paru`, îţi place cum m-o coafat ?“ Mă uit prin ea şi dau din cap că da. ,,No, bine.“ Şi-mi înmânează două cornuri acoperite cu caşcaval, moment în care, eu:

– Pentru ce i-ai luat ?

– Să-i duci sus.

– Da` eu nu mănânc, mami pâine nici atâta, de ce iei lucruri de care nu avem nevoie ?

Şi i le arunc nepăsător înapoi pe scaunu` pasagerului din faţă, moment în care le fâşâie punga tare de plastic ce acoperea făinoasele cu formele sale triunghice reflectând soarele de dimineaţă venit dinspre Polivalentă.

Gia, stresată oricum, pentru că azi are nuntă şi deci, drumuri (,,Of, că drept m-am săturat de graba asta !“ – o auzeam zicându-i maică-mii cu ceva ore mai devreme la bucătărie), şi şi dacă n-ar fi, tot timpul la fel face:

– Bine că trânteşti cu toate… Doamne, că numa` să fii violent ştii ! (pe un ton răspicat)

– Te pomeni că le-am stricat…

– Păi să ştii !

După care pleacă, călcând-o puternic şi dându-şi radioul la maxim (!!!)

Cât de ilogic şi cât de terminată e cu nervii, mă gândeam. Unde-i Gia, unde-i soră-mea ?

Partea a doua

Apoi am chemat-o de zilele Aradului la teatru, pentru că ştiam că ,,Anonimul veneţian’’ ar fi o piesă mai uşor de digerat, care chiar le-ar fi plăcut, atât ei, cât şi lu` cumnatu-mi-o, care-i, fără niciun apropo, de la ţară. Pe deasupra, intrarea era gratuită, asta pentru că mi-o dădea de fiecare dată cu faza aia că ah, sunt în construcţii (casa aproape gata de la Zădăreni; incredibil ce nume de comună !) şi nu au timp, darmite bani de cheltuit pe la spectacole şi concerte. Într-o vreme ţin minte că numai astea erau de mine; eu, răzvrătitul casei.

Ah, da, şi KF-ul, ,,Îmi pare rău să-ţi zic (nu-i părea), dar arată ca o budă !“ Pentru că după nu ştiu câtă vreme voia să ieşim împreună, având zi liberă, ne-am plimbat pe mal, pe centru, şi într-un final, întrucât era curioasă să vadă curtea, am dus-o şi acolo.

Şi încă ceva. Au văzut (adică ea împreună cu soţu-so) ,,The intouchables“ la un prieten de-al lor şi m-am bucurat enorm când am auzit-o cu cât entuziasm m-a sunat apoi să mi-l povestească. Din glasul ei îmi dădeam seama că numai cu mine putea împărţi substraturile lui mai adânci. Pentru o clipă năvălise în mine sentimentul acela, cum că am fi redevenit fraţi, dar atâta a şi durat. O fracţiune de secundă. Ca să vă pun puţin în temă, e un film care a avut un succes enorm în cinemauri, cotat bine atât de cinefilii autentici, cât şi de publicul larg. Cam cum s-a întâmplat cu miracolul Pinei.

Asta deşi când i l-am tras eu p`-un dvd nici măcar nu s-o uitat la el… la disc, nu la film: ,,Iară-mi dai porcării negativiste de-ale tale ? Bine, bine, pune-l pe bancheta din spate.”

Şi treburile astea nu le văd de azi, de ieri, aşa că în consecinţă, nu au cum să mă doară. Ţin minte că pe vremea când ne uitam la Radio News, eu râdeam la poante şi adoram cum erau construite, iar ea era atentă la firul poveştii (de-ai fi zis că voia să-l memoreze) sau la cum se derula relaţia dintre doi angajaţi ai redacţiei, în dese rânduri o anume Lisa aflată în călduri furişându-se în biroul personajului Dave sau viceversa.

Partea a treia

Vine iară soră-mea la mine-n ,,sufra“ (că practic acolo stau) şi zgândăre uşa (c-aşa se deschid astea moderne): ,,Îţi place cum m-am tuns ?’’

`ai că deja m-am săturat de paranteze, da`-n orice caz, avea o tunsoare ridicată în spate, într-un soi de arcuire nemaivăzută ţinându-i părul ţeapăn în aer, într-un volum cu puţine şanse de zbânţuială, ca la câinii ăia ciobăneşti dacă ştiţi (nu ştiu rase), la care îi zic: ,,Păi, arăţi de parc-ai fi cu nasu` pe sus, doar că-ţi iese pe cealaltă parte“; şi chiar aşa arăta. Oane (cumnatu-mio) lângă ea o plesnit de râs în timp ce palmele noastre s-or plesnit într-un ,,ceau“.

Pentru că maică-mea nu răspundea (când se pune pe vorbit la telefon, turuie cu orele, strecurând printre cuvinte mereu câte o ,,Iubitaaa !“), am sunat-o pe soră-mea, rugând-o să-i răspundă la cele câteva întrebări pe care mi le puse înainte să plece la ţară, la care pe moment nu aveam chef să dau replică.

,,Spune-i aşa, că: nu-mi place cum s-o rujat – e o nuanţă prea deschisă pentru tenul ei bronzat, miroase prea a parfum ca să-mi mai pot simţi nasul, părul îi stă fain, dar că mi se pare fenomenal faptul că tre` să mă lupt cu ea ca să i-l pot atinge. Însă ce e foarte important să-i trasmiţi e că salata de cuş-cuş cu ciuperci o fost cea mai bună chestie pe care am mâncat-o de nu ştiu cât timp încoace ! Şi mai ceva, bagă o faţă cât poţi tu de serioasă, prosteşte-o că o uitat uşa deschisă (!) la congelator, iar apoi zi-i că am glumit.’’

Înainte să mă lase-n plata mea: ,,Să verifici uşa la congelator şi mai fă-ţi şi tu patu`, c-ai devenit aşa de indolent, încât nu-mi vine să cred că în sfârşit te-ai oferit să duci azi gunoiu`. Şi să-nchizi uşa la intrare.“ Se pare că am rămas la nivelul unui copil de maxim până-n zece ani, şi eu care-i credeam pe ei infantili. Bine ziceau când mă numeau retardat mintal…

Chiar aşa, ,,Lasă-mă-n plata mea”, hmmm, oare asta-i valabilă doar pentru cei care-şi câştigă existenţa sau nu numai ?

Comments are closed.