„Îmi este frig acum și mă dor mâinile. Picioarele îmi sunt strivite. E întuneric și nu mai știu unde mă aflu. De undeva de sus aud bubuituri, pământul rece mă înconjoară, gura mi-e astupată de noroi.” 

„Jurnalul lui Georges, 24 august 1944

Așa, acum că ți-am scris pe copertă al cui ești, să începem atunci.

Numele meu este Georges Andre Kohn, am 12 ani și m-am născut pe 23 aprilie 1932. Sunt un băiat, aproape bărbățel, cuminte, așa zice mama și sora mea Antoinette și sunt de pe lângă Paris, mai exact Le Bourget-Drancy. Sunt într-un tren și nu știu unde plecăm. Tata mi-a spus doar că să fiu cuminte și să aștept. Aici nu îmi place cum miroase, e urât și întuneric. Nici bănci nu avem unde să stăm. Ce călătorie o mai fi și asta? Să ți-o prezint pe Antoinette, ea e sora mea și are 19 ani. Ea îmi ține lumânarea ca să pot vorbi cu tine. M-am uitat la ea și plânge. Ce proastă e… eh, așa fac fetele. Nu e tare ca și noi bărbații sau ca bunica. Și ea e aici. Draga de bunica, ce tare e ea. Mama zice că pe ea o moștenesc.

Te-am început pe tine pentru că am auzit că nu e bine să scrii. A venit un nene care avea pe chipiu un cap de mort cu oase încrucișate și ne-a zis că nu e voie. Dar eu tot am să o fac. Nenea ăla, e clar că e pirat. Tiii, dar să vezi ce frumoasă uniformă avea… mi-ar plăcea și mie una dintr-acelea.

Nu știu unde plecăm dar abia aștept să văd unde ajungem. Niciodată nu am fost mai departe de Paris.”

„Jurnalul lui Georges, 25 august 1944

Jurnalule! Bucurie, bucurie! Am ajuns! Dormeam când m-a trezit bunica. Ușile de la vagon s-au deschis și ne-am dat jos. Pe plăcuța de la gară scria Buchenwald. Nu am auzit niciodată de orașul acesta. Prima oară abia am reușit să țin ochii deschiși, așa lumină era afară. Pe peron era un nene pirat ca și acela din Franța. Făcea cu mâna în stânga și în dreapta. Nu prea am înțeles ce voia să însemne asta dar pe mine și pe bunica nu ne-au ținut acolo. Pe mama, tata și sora le-au arătat în ce parte s-o ia. Mama m-a strâns în brațe. La fel și Antoinette. Iar plângea proasta de Antoinette, mama mi-a spus că o să ne vedem din nou în curând și asta bocea de mama focului… M-a apucat o rușine, jurnalule, nu-ți spun… La tata i-am strâns mâna și i-am spus: „Tata, nu îți face probleme, am eu grijă de bunica!” El mi-a spus: „Eram convins de asta, Georges, eram convins” și avea o lacrimă în ochi, s-a ascuns, a crezut că nu l-am văzut dar l-am văzut, nu știu ce l-a întristat așa.

În fine, îmi zice el când ne vedem. Am ajuns pe alt peron, iar aici scria Auschwitz. Nici de orașul ăsta nu am auzit. Și aici era un nene pirat care făcea la fel ca celălalt, dădea cu mâna în stanga și în dreapta. De data asta eu cu bunica am plecat și noi, și am luat-o la stânga. Probabil că au auzit cine era cuminte și cine nu. Cred că de asta ne împărțeau așa, că am văzut și alți copii care strigau și pe aceia îi trimitea în dreapta. Aceia nu  o să primească caramele din zahăr ars, așa zice mama, că cine nu e cuminte nu primește caramele.

După un drum cu garduri și mulți nene pirați, am ajuns la o baracă. Bunica nu a mai venit. Mi-a spus că merge să își facă patul și apoi vine pe la mine. Nu e extraordinar de frumos aici dar nu mă pot plânge de nimic în afară de miros. Cei de la bucătărie au ars carnea foarte tare. Așa miros am mai simțit numai atunci când a ars mama gâscă în cuptor de a făcut-o scrum.”

„Jurnalul lui Georges, 26 august 1944

Jurnalule, bunica nu a mai venit aseară. Probabil că a adormit. A fost obosită și ea săraca. M-am trezit și eu și m-am plimbat puțin prin curte. Nu prea mi-a plăcut ce am văzut. Erau mulți oameni murdari, slabi… și același miros urât. Trebuie să vorbească cineva la bucătărie pentru că nu fac treabă bună oamenii de acolo.

Jurnalule, te întreb că poate tu știi, când se servește masa aici? A trecut de amiază deja și nu am primit nimic încă, și mi-e cam foame. M-am gândit că poate tu știi.

Azi m-am împrietenit cu niște copii care au sosit și ieri aseară cu mine. I-am întrebat dacă au primit caramele din zahăr ars. Mi-au spus că nu. „Trebuia?”  Le-am zis și lor ce mi-a zis mama și au zis și ei că am dreptate. Doar cine nu e cuminte nu primește, și mi-au spus toți că au fost foarte cuminți și au făcut ceea ce le-a zis nenea-piratul.

Jurnalule, acum e seară. Nu știi unde e bunica? Nu a mai ajuns nici astăzi.”

„Jurnalul lui Georges, 27 august 1944

Jurnalule, zi mare astăzi. Au venit patru tanti care ne-au spus că sunt sore. Erau din Polonia, așa parcă îi zice. Ce ne-am mai distrat cu ele, am cântat, ne-au învățat jocuri, am dansat iar una dintre ele, după ce am întrebat-o, mi-a zis că bunica e acum în alt loc și că se odihnește. S-a răcit, cum nu știu, dar s-a răcit. Mi-a spus să nu îmi fac griji pentru că e bine și că o să vină în curând să mă vadă, doar că acum trebuie să se odihnească. Vai, de ar afla tata că nu am avut grijă de ea… ce mi-ar mai face. Am noroc că încă nu a ajuns aici. Mama m-ar certa puțin iar Antoinette… ei, cine își face griji pentru ea? O învârt cum vreau eu, plâng puțin și mă iartă. Ce proastă e Antoinette.  Te las jurnalule, mă duc la joacă. Mă strigă Jacqueline.”

„Jurnalul lui Georges, septembrie

Jurnalule, iartă-mă că nu am mai vorbit dar după seara aceea a doua zi dimineața, a venit un nene pirat la noi care început să strige ca să ne trezească. Ne-am îmbrăcat toți copiii și am plecat pe jos până la un doctor. am ajuns acolo și nenea doctor ne făcea ceva pe mână și lua o injecție și punea acolo unde eram roșii pe pielea de la mână. Ne-a zis că așa ne facem bine. Dar nu înțeleg de ce ne-a zgâriat așa de tare că am făcut bubă, și apoi acolo a făcut injecția zicând că așa ne facem bine.

Nu mi-a plăcut ce a făcut doctorul. După aceea m-am simțit rău și nu prea am mai avut chef să mă joc. De fapt cam nimeni nu mai avea chef de ceva… stăteam aproape toți în pat. Eu am patul lângă Jaqueline. Ah, am uitat să îți spun, am prietenă acum. E atât de frumoasă, uite, îți întorc o pagină că să te uiți la ea. Acum doarme, că nici ea nu simte bine. Eu mai stau treaz, pentru că ultima oară când am adormit, o soră mi-a spus că a fost tata, mama, bunica și Antoinette să mă vadă, iar eu am dormit. Nu vreau să ratez șansa din nou. Oare i-a zis bunica la tata că nu am avut grijă de ea cum trebuie?”

„Jurnalul lui Georges, noiembrie 1944

Jurnalule, ceva necurat se întâmplă. M-am îmbolnăvit, iar nenea doctor a făcut ceva ce m-a durut foarte tare.  Mi-a făcut ceva la piept și am vrut să spun „Au, mă doare”  , dar era și Jaqueline acolo și nu am vrut să mă fac de rușine. Mi-a mai făcut iar ceva la pielea de pe mână și apoi a zis că pot pleca. Am ieșit din cameră dar am așteptat-o afară pe Jacqueline, și ea mă așteaptă de fiecare dată. Două zile după vizita la medic nu am avut probleme, ne-am jucat toți, am râs, am cântat, dar apoi am căzut la pat. Și de atunci tot în pat stau. Nu mă simt deloc bine, am febră, visez urât…iar a fost în vizită familia mea și eu iar am dormit. Dar am vorbit cu sora înainte să mă culc și am rugat-o să vorbească cu bunica, să nu îi spună nimic la tata că nu am avut grijă de ea. Draga de bunica, i-a zis la sora să stau liniștit că nu i-a zis nimic și că nici nu o să îi zică. Am mai rugat-o pe sora să nu îi spună că mă simt rău, să îi spună că dorm atât de mult pentru că mă obosesc foarte tare cu joaca. Sora mi-a promis că nu îi va spune.”

„Jurnalul lui Georges, Ajunul Crăciunului 1944

Jurnalule, surorile au plecat și în locul lor au venit doi domni, Anton și Dirk, care se îngrijesc acum de noi. Noi, copiii, mai mult în pat stăm. Mergem până la doctor și apoi ne întoarcem în pat. Azi e ajunul Crăciunului și am primit caramel din zahăr ars, , bomboane și biscuiți. Au fost atât de buni! Apoi de la alți oameni care stau pe aici, am primit jucării din lemn. Eu am primit un căluț de la Willi. Așa îl cheamă pe nenea care face lucruri din lemn. Au venit mulți oameni la noi…dar erau așa de triști… m-au întristat și pe mine. Dar Anton m-a înveselit. Mi-a adus o scrisoare de la Antoinette în care îmi zicea că o să ne întoarcem în curând acasă, că tata e deja acolo cu mama și bunica și că mai repară casa până venim noi înapoi. Abia aștept șă ajung acasă să mănânc mâncare făcută de mama. Antoinette, draga de ea, până și de ea mi-e dor.”

„Jurnalul lui Georges, aprilie 1945,

Nu ți-am mai scris , jurnalule, de atâta timp pentru că nu am mai avut ce, am fost tot bolnav, și în afară de mers până la medic și stat în pat nu am mai făcut nimic altceva. Acum însă am ce povesti, plecăm! În sfârșit, plecăm. Prima oară ne oprim la o școală iar de acolo o să ne îndreptăm către casă.  Toți au reușit să se îmbrace dar eu nu am mai putut. Noroc cu tata Dirk care m-a îmbrăcat și tata Anton care m-a dus până la autobuz. O să îți spun mai multe după ce ajung la școală. Apropo, numai bine ajung acasă, luna asta pe 23 e ziua mea!!!”

„Jurnalul lui Georges, 20 aprilie 1945

Jurnalule, jurnalule… să știi că nu o duc prea bine… Îmi este frig acum și mă dor mâinile. Picioarele îmi sunt strivite. E întuneric și nu mai știu unde mă aflu. De undeva de sus aud bubuituri, pământul rece mă înconjoară, gura mi-e astupată de noroi. Dar să îți spun ce s-a întâmplat:

Și Jaqueline a plecat… și tata Anton cu Dirk… toți au plecat. Am ajuns la școală cu bagajele toate. Am așteptat toți cuminți în bănci, apoi ne-au spus să ne dezbrăcăm că trebuie să ne facă o injecție. Ne-am dezbrăcat și după injecție ne-au chemat pe rând într-o altă cameră. Acolo era un nene. Nenea ăla nu mi-a plăcut. Eram somnoroși iar unii dintre noi dormeau deja, așa că atunci când a trebuit să intru eu au trebuit să mă ia pe sus. Acolo, mi-au pus o funie în jurul gâtului… Jaqueline era lângă mine. Și ea avea o funie, dar ea avea ochii închiși… nu e bine jurnalule, peste trei zile trebuia să fie ziua mea. Făceam 13 ani. ”

——————————-

Doi ochi negri stau în Hamburg. Îngropați undeva, la marginea craterelor făcute de obuze. Doi ochi negri ce nu vor mai plânge niciodată. Au fost, ca și mulți alți copii, luați din casele lor, cu forța, li s-a renegat dreptul la copilărie, la iubire, la viață. Nu au contat vârstele lor, ceea ce a contat au fost doar trupurile lor care au făcut parte din mașinăria bine unsă a unei lumi crude și crunte. Aceste mici trupuri nu și-au mai găsit odihna nici acum. Peste ei s-a așternut uitarea și plăcile de beton folosite la reconstruirea orașului.

Cei douăzeci de copii nu au mai fost găsiți niciodată. Datele și numele prezentate sunt reale și sunt extrase din cartea „Medicul SS și copiii” de Gunther Schwarberg, însă filele din jurnalul lui Georges sunt fictive.