Întâmplare reală, petrecută în Tabăra de creaţie literară „Dorel Sibii”

Prima oară m-au cărat după ei în toiul nopţii să recităm poezii în cor la lumina lumânării, stând pe o băncuţă într-un cimitir, căruia îi sărinsem gardul în prealabil, rugându-ne să nu dăm peste câini. A doua întâmplare cu simpaticii ăştia s-a petrecut în pădure. Unul e Radu Niţescu, care îmi oferise volumul lui de poeme drept cadou, şi alta era Sabina Comşa. Niste copii minunaţi, el tot strofocat şi cu părul în ochi, ea cu ochelari grosuleţi şi cu un zâmbet dintre cele mai sincere, dar şi îndrăzneţe pe care le-am văzut.

Experimentali – vorba lor, şi incredibil de curioşi, cum coboram de pe deal, li se puse pata să mergem sus la cetate, acolo unde vedeau fascinaţi că pâlpâiau trei lumini roşii în beznă.

Mi-era foame şi frig şi nu aveam niciun chef să merg până acolo. ,,Acolo“ fiind cufundat într-o depărtare neagră, acoperită doar de contururile copacilor ce se vedeau uşor în bătaia lunii şi a stelelor. Oah, şi ce stele… Cât i-am aşteptat să urcăm spre cimitir, m-am învârtit de trei-patru ori legat şi am ameţit mai tare şi mai rapid ca după un joint.

O oră jumate de urcat la două noaptea nu-mi surâdea. Toată ziulica m-am deplasat pe jos şi nu mai eram în stare să stau drept decât întins pe pat. Masa de seară o pierdusem, dar băusem vin şi prin urmare, maţele mele plângeau.
Plus că mă gândeam la ce ar fi mişunat printre copaci pe la orele alea. Mă uitam la entuziasmul lor de prunci fără somn, pe când tot ce voiam eu era să mă tolănesc în pat şi eventual să le zic nişte poveşti, pentru că partidele de macao şi trombon pe care le-am tras cu ei la parter cam rămaseră în aer. Curat şi ăsta, din moment ce ni se terminasera ţigările, iar ţuica de pe masă nu-i mai surâdea niciunuia dintre ei. Sau frazele mele suprarealiste şi spontane, cu care îi surprindeam de fiecare dată, ilustrându-le imaginea unor cercuri de fum preschimbate în baloane de săpun.

Totul se încheia trist pentru ei, ,,Ultimaaa searaaaă !“, făceau. ,,Of !“ – îmi ziceam.

Ca nişte mâţuţi mieunând pentru atenţie se învârteau în jurul meu. Mă luau în braţe, mă ţineau de picior, trăgeau plapuma de pe mine, cearşaful de sub saltea, îmi confiscau tot felul de lucruri, mă mituiau cu tot ce găseau: eugenia, o banană mâncată pe trei sferturi şi aproape neagră la culoare, baton de când lumea, covrigi tari ca betonul găsiţi prin rucsac… apoi au început să mă înjure neputincioşi pe un ton adorabil. Mi-au promis şi bluza groasă şi lărgomană a lui So So (care dormea), întrucât eu mi-o lăsasem pe-a mea, împreună cu alte haine groase unor fete, uitând să le-o mai cer înapoi.

Le sporisem entuziasmul până în momentul când au ajuns la mine-n cameră, implorându-mă să merg cu ei. Şi-au dat seama că eram altfel decât ceilalţi de prin tabără (intelectuali în orice situaţie, până şi în cele de umor) şi le plăcea compania mea, eu neavând veleităţile lor neapărat, ci acuitate verbală. Nu adăugam nimic pe lângă şi nu puteam fi fals nicicând, indiferent de persoană. Îi intrigam şi erau dornici să afle mai multe despre mine, să îmi vină cu păsuri, să discute orice… mă voiau, dar încă nu eram al lor.

Când ochii le-au căzut aproape complet, după ce-i avuseră mari de tot în aşteptarea deciziei mele, atunci am rostit celebrul ,,Beeene, hai că vin…“. Au explodat efectiv. Ţopăiau, dădeau isteric din mâini, nu aveau răbdare acum nici măcar să-mi fac treburile la baie. Radu: ,,- Hai să mergem o dată Iuli, ai toată pădurea la dispoziţie să faci asta !“

După ce le-am zis pe drum că asta am intenţionat de fapt, au început să râdă. ,,Da, da, sigur, scoate-te. Hai mă omule, pe câţi crezi că nu i-am auzit spunând asta ?“ Râdeam şi eu, şi apoi am dat-o pe glume de tot felul pe masură ce înaintam. Ei se cocoţau în copaci, pe toate bordurile, dădeau cu piciorul în pietre, le aruncau pe acoperişurile caselor sau în şanţurile unde vedeau bălţi şi ridicau praful în urma lor. Experimentali – vorba lor. Debordau de o vitalitate sfidătoare ce avea să mă sperie mai încolo şi pe care trebuia s-o temperez cumva, deşi cu greu am reuşit să nu mă las purtat de val. În plin întuneric şi deviaţi de la drum, locul unde nimeriserăm se anunţa destul de riscant şi periculos. Dar am decis să continuăm.

La parterul hotelului unde eram cazaţi, doamna de la poartă privea de la distanţă imaginea cu purici şi sacadată a unui televizor fără sunet. I-am ascultat indicaţiile, fără însă a le urmări ca lumea niciunul dintre noi, eu pentru că îs visător şi nu mă pot concentra pe ce-mi zice omul, ei fiindcă nu aveau stare oricum. Le vedeam gândurile cum circulau de-a valma, şerpuitor – vorbeau într-una. Fulgerător de rapid. Treceau de la o idee la alta extrem de iute şi pe fiecare în parte o dezvoltau minunat. Minţi sclipitoare. Puternice ca nişte gheizere. Sau se bâlbâiau, tot aşa, din dorinţa de a da afară. Şi aşa am ratat traseul.

Am luat cu mine o lanternă, iar ei baterii de schimb. În rest, aveam la noi doar puţină apă. M-au dus pe undeva unde drumul era tot mai înfundat, până când am ajuns într-o parte de pădure nu foarte departe de şosea, împrejmuită însă de copaci împletiţi între ei într-o boltă joasă, ca un tavan de ramuri de care uneori ne loveam. Porţiunea, împânzită de scaieţi, spini şi alte drăcii, se termina cu o apă adâncă până la genunchi.

Am traversat-o, bineînţeles. Nu voiau să dea înapoi nicio secundă. Simţeau că dacă ar fi făcut-o, ar fi ratat ocazia vieţii lor (eu aşa o vedeam, ,,Hi, hi’’ – mă pufnea râsul în continuu), întrucât i-ar fi prins dimineaţa fără s-o facă şi pe asta. Spirite înalte şi apropiate cum erau, puteai băga mâna-n foc că s-ar cunoaşte de o vecie, iar nu de câteva zile. El bucureştean, ea din Braşov, scunzi amândoi. 20 şi 22 aveau. El tot drumul m-a crezut de şaişpe, mi s-a părut delicios când am aflat.

Văzuseră oricum că dacă treceau apa, ajungeam într-o zonă deschisă de pajişte, unde nu ne împiedica nimic imaginea stelelor şi l-au luat, aşadar, ca pe un drum sigur. Mica mea rezervă (eu fiind ager din alte puncte de vedere) şi hazul meu de necaz, tot rece la picioare şi plin de mâl, mereu erau luate în derâdere – dar cu mult umor. Erau vioi şi bravi peste măsură, şi în consecinţă, speram să nu ne coste asta prea mult; îmi erau dragi şi nu voiam să văd că li se întâmplă ceva.

Eu ştiu, să-şi fi scos vreun ochi cu o creangă sau tâmpenii dinastea. Să-i fi lovit vreun tir din neatenţie, cum ricoşau frecvent de pe borduri pe parapeţi şi pe drum şi iară-napoi. Unul s-a împotmolit la un moment dat în apa aia şi era să cadă. Dar râdea în continuare ca drogat, reuşind ulterior să escaladeze un desiş înalt de fân subţire, aspru şi ţepos spre partea dorită. Erau foarte fericiţi că m-am hotărât să-i însoţesc şi aveau pe cine să ia mişto, în special Sabina. Cu palmele pe obraji, îmi îngâna orice vorbă,accentuând-o ironic cu sunete înalte, în stilul unei femei care se vaită din orice.

Nu-mi place să interzic, să fac observaţie, să ,,Bla, bla, bla“ (vorba lor), doar că le mai atrăgeam atenţia, dispersată în toate părţile. De-ai fi zis că cineva le luaseră minţile.
,,Frate, ce-ar fi să găsim aicea o imensă rezervă de canabis şi să ne drogăm până la iarnă ?“ – zicea Radu, văzând câmpul întins şi plantaţia de habar n-am ce plante.

Evident că drumul era totalmente greşit. Numeroasele semne ridicate ne sfătuiau să o tulim de acolo, dar noi nu. Porţiuni îngrădite cu ghimpi, balegă de animale sălbatice pe jos… DIIINTR-O DATĂ AUZIM UN FOŞNET DE PAŞI RAPIZI ŞI GREI ÎN FRUNZE, ÎNDREPTÂND LANTERNA ÎNSPRE ZONA RESPECTIVĂ !

Ori facem cale-ntoarsă şi ne comportăm ca nişte nepăsători la ce se află sus, ori ne prefacem că e o creangă căzută, ,,ceea ce şi cred că e“, zise Radu; ,,da, fix !“ – mă gândeam, şi cu spaimă, recunosc, dar şi râzând. Am aşteptat încremeniţi să vedem dacă mişcă ceva şi am luat-o din nou din loc. Speriaţi ca dracu` ! Şi tot înconjurând în rotocoale muntele acela, ne dăduserăm seama că ne distanţam serios de la destinaţie. Am ajuns la periferia oraşului, aproape de gară, într-un spaţiu deloc feeric, unde vedeam – deşi nu eram siguri de asta – nişte câini în depărtare. Un loc asemănător cu restul celor ameninţătoare văzute la viaţa mea. Dar lăsam după ei, deşi în glumă şi totodată în speranţa că nu o vor lua aşa, le mai strecuram câte un: ,,Haideţi să ne întoarcem. Îs convins că în cele din urmă găsim noi altă cale.“

Ei, în clipa-n care ni se duse prima tură de baterii şi ne-am oprit în drum să le schimbăm, luându-le pe cele din aparatul foto, exact lângă Radu, din tufişuri se auziră nişte paşi ca de om, dar foarte violenţi. Eu înlemnisem, iar ei doi o luaseră la goană, lăsându-mă singur. ,,Oai mamă, ce-a fost asta ?!“- urlă el piţigăiat. După ce mi-am revenit, refăcând din nou treimea grupului, uşurat, îl ascultam pe Radu spunând:,,Bine, frate, ok, am înţeles ideea. Deja şi pentru mine e prea de tot să aud de-astea.“

Când am ieşit din pădure, m-am bucurat enorm să văd maşini, camioane, iluminatul public. Înainte însă, am trecut un pod şubred, îngust şi cu câteva scânduri lipsă. Dacă nu sesizam asta la timp, ne-am fi pierdut probabil echilibrul şi am fi alunecat în râu. Fix la mal.

Şi-mi mai aduc aminte, ziceam: ,,Hei, Radu, ce-ar fi să întorci lanterna spre pădure şi să vezi o sumedenie de ochi aprinşi lucind în bătaia luminii ?“

sau
,,Nu ştiu dacă să mă bucur că am scăpat teafăr sau nu, pentru că la capitolul creepy voi sunteţi peste orice ar foşni în pădurea aia…“

Am ajuns într-un final la o benzinărie să ne luăm ţigări şi pufuleţi (ţigările fiind ca întotdeauna obligatorii) şi, văzându-l c-o moacă simpatică, îl întrebasem pe portarul de-acolo,:,,Nu vă supăraţi, pentru curiozitatea mea, spuneţi-mi vă rog, îs ceva animale prin pădure ?“ La care el : ,,Cum nu ? Îs vulpi, căprioare, câini şi bineînţeles mistreţi la ora asta peste tot, păi odată la miez de noapte numai eu am văzut o turmă de vreo patruzeci !“

La cele auzite, mai că nu am făcut pe noi de râs, iar înapoi spre hotel făceam glume pe seama asta din orice, vizibil marcaţi. De exemplu: ,,Las` că de acuma, dacă nu pot adormi, o să mă pun să număr patruzeci de mistreţi.“ sau ,,Cum ar fi să iei pufuleţi cu surpriză şi înăuntru să găseşti patruzeci de mistreţi ?“
descriere fugitivă

împreună cu Bogdan Munteanu

Zorii şi…

Cum stăteam la soare cu Bogdan pe o bancă încăpătoare şi fierbinte, am realizat cât de reci îmi erau picioarele şi am văzut o şi mai fierbinte brunetă, îmbrăcată în negru şi negricioasă ca o mexicană cu forme generoase şi îmbietoare, puse în valoare de un mers provocator, dar natural, sincer şi care probabil îi intrase în obicei.
Eram numai noi, dimineaţa rece, rulota cu însemnele steagului jamaican de unde ne luaserăm cafeaua, părculeţul sugrumat de asfalt şi vârtejul de praf răscolit de tiriştii matinali. Tot ce voiam era să trândăvim în stilul crocodililor şi să simţim cum se înteţeşte treptat căldura, mângâindu-ne carnea de pe gambe şi spate şi intrându-ne în părul ridicat într-o parte şi cu vârtejuri, de la cât ne răsuciserăm în perne. Era a treia cafea. Deliram, dar eram perfect lucizi şi cu o poftă enormă, el de ascultat, eu de vorbit. Asa că periodic, orice trecea pe lângă noi era radiografiat până când dădeam de pământ cu compoziţia şi-l făceam o bucată din infinit…
…amurgul taberei

Detasaţi de restul grupului şi bolboroselile puerile şi cu îngheţata noastră de 50 de bani în mâini, eu cu Bogdan ne făceam plimbarea de dinaintea somnului, ajungând într-un final la o tăcere deplină, furaţi de misterul nocturn. Deşi pe lângă noi treceau în permanenţă camioane huruitoare, ridicându-ne către ochi şi nas norii lor de noxe, aveam o putere de concentrare foarte bună.

Dând să ne întoarcem şi ajunşi în faţa ei, priveam descumpăniţi zebra fără dungi care nu mai conta. În contrast cu el, eram un băgăjel de voiaj, un r2d2 aflat în vacanţă clămpănind împiedicat din sandale în ritmul propriu. Te uitai la Bogdan şi inevitabil aveai şi fundalul stelelor. Şi-mi zice, fără să fi pomenit niciunul ceva despre asta în prealabil: – Man, po` să te întreb ceva ? eu: – De unde Iuli Neaţa ? – Oau, cum ai făcut asta ? şi asta a fost.