Când toate lanțurile astea de pe mine vor cădea cu zgomot, atunci voi ști că ai deschis ochii. În fiecare noapte zornăie și îmi transformă visele în coșmaruri cu fantasme. Le aud cum țipă a singurătate de acolo din locul lor rece și străveziu, mă cheamă să le urmez, parcă sunt sub o vrajă, mi-este enorm de greu să le ignor. Mă fac să mă simt uman, când știu că sunt doar o clipă. Nu vreau să fiu un obișnuit! Nu pot. Am fost plăsmuit dintr-o nebunie, cum pot fi ceva normal?

Nu înțeleg termenul, l-am căutat în dicționar la litera N, am rupt foaia și i-am dat foc! Cu asta mă încălzesc eu! Aprind normalul și zâmbetul mi se oglindește în flăcări. Așa că te rog, te implor, nu căuta răspunsuri logice la mine. Nu reprezint rațiunea! Rațiunea are viață scurtă! Nu toată lumea spune că am avut un moment de nebunie? Eu mă rog să nu am un moment de rațiune! Eu sunt pasiunea, iubirea, fericirea! Astea m-au cicatrizat! O clipă sunt într-o eternitate… dar Doamne… ce clipă! Intensitatea s-ar rușina de numele ei dacă m-ar cunoaște. Iubesc cu totul, iubesc cu nopțile, până și cele reci, cu zilele, cu drumul până acolo, cu alcoolul din buzunare și fumul de țigară dintre buze.

Voi crăpa lanțurile, mă voi înfometa și le voi mușca, mă voi înseta și le voi bea rugina! Doar să mai fie ea acolo să-mi sărute rănile. Zalele și-au lăsat urmele adânc în trupul meu…