fără titlu
Aduceți atâtea glorii
Vestitei Creații,
Îl încoronați chiar Rege
Pe cel ce vă aduce în față damnații!
Dar vai! ce n-ați știut a proteja
E chiar Providența sa!
Născut dintr-o mamă burtoasă
Și-a făcut loc, pișicherul, într-o lume damnată
Să-i asculte Crezul!
A tăiat și a trăznit
Între cei ce i-ați crezut împotrivă,
Acum dormitează liniștit
Pe când voi beți doar aguridă!
L-ați ales într-o inconștiență benevolă
Pe cel ce vă va scuipa peste căpătăi,
Va arde Cea Dintâi Carte în smoală,
Și pe voi vă va preface-n mâl.
Ați vrut glorie și îndestulare
Peste un pâmânt sterp dar cu colbul de aur,
Mâncați acum cu alchimistă sare!
Pe când fierbeți trei speranțe-n ceaun.
Prima speranță ați dat-o cu ciudă
Când el trebuia să se nască
Ați aruncat-o cu mână furibundă
Ca Unicul Glorios să o pască.
A doua speranță vi s-a pretins
Ca să înece în treacăt
Și pe ultimul dușman învins
Care urlă: dar ce am făcut?
Acum v-ați adunat toți grămadă
Cu cea de-a treia speranță
Și porniți Marea Sfadă
Cum s-o aflați în siguranță.
Pioni fără regine, conduși doar de un nebun
Ați hotărât să o ascundeți într-o năframă,
Neștiind, proștii de voi, că o veți preface-o-n scrum,
Ascultați dar, băgați de seamă!
Din doi pași și un rever
Nebunul v-a încătușat,
Nimeni nu mai e stingher
De morbidul pe foaie aruncat!
Care imi pot infăţişa ochii,
Ce deloc nu mai sunt blânzi,
Aproape că sunt ai morţii.
Nu voi acel care mă primeşte-n gânduri
Să creadă că incerc,
Să-l inviu pe Bacovia-n versuri,
Deşi in faţa lui mă plec.
Nu voi acel care mă priveşte-n ochi,
Sa simtă o greutate ca de plumb,
Ce-l apasă de cu seară până-n zori,
De parcă l-aş vrea să devină fum.
Nu voi să mă aştern pe scânduri umede,
Iar seara să cinez doar “mucigai”,
De-ar fi vorba,nu-mi fac bine nici cele putrede,
Numai dacă sunt putrede in rai.
Nu voi să-l mai văd pe acest “urât” fantomatic
Ce-mi umple paginile cu cenuşă,
Nu voi să-l mai cred atât de “fantastic”,
Pe cel ce m-a scos pe uşă.
Nu mai voi război,de e imposibilă Nirvana,
Aş sparge şi oglinda a patra,
Aş ingropa şi sutana
De-ar insemna sa fiu mai aproape de tata.
O injuratură scuipată printre scrumiere,
O faptură gingaşă intră pe uşă,
Percepţii de ură şi dragoste
Întinse pe un cuvânt,
Apoi,o iluminare concluzionistă,
Urmată de dojana”Animalule”!
Glumă spusă intre un fum de ţigară
Şi o bibliotecă inundată de praf.
Planuri şi discuţii de viitor,
Amintiri şi acele “caragialeşti” contradicţii.
Ceva nou!Situaţie reală!
Transformată in banc,
Bancul,săracul,
Ridicat la rang de “cultură”!
Vultur luminat de un jăratec
Gesticulări si ochi fixaţi pe o idee.
Mecanică sau nu,
Politică au ba,
Timpul le consuma ţigările.
Nu va suna chiar a capodoperă,
Dar nu mă aşteptam ca din cauza
Unor influenţe exterioare şi
Lupte cu sinele
Sa iasă până la urmă un fiasco.
Dulcele cânt pe care o soprană l-ar fi putut plânge
A ieşit prin gura mea ca simple
Infiorătoare răgete ale resentimentelor constrânse
A tăcea pe veci.
Insă au reuşit să iasă,ca şi
Demonii,dupa incantaţiile diavoleşti
Ale unor suflete pierdute…
A!cum cântă a moarte
Sfâşierea cărnii in dinţii lor.
Sursurul cuminte al sângelui care curge
Le dă ultimelor minute ale unui suflet chinuit
Pacea de mult râvnită.
Cu o simpla minciună şi un do major
Poţi ucide un zâmbet!
Oare ce se poate face cu o intreagă simfonie?
Comments are closed.
