Visul arădean

VISUL ARADEAN

Era o seară ca oricare alta. Cu noaptea întrepătrându-se pe neobservate în negura geamurilor și orele cuantificabile doar în țigările zdruncinate în scrumieră. Ecranul laptopului era singura sursă de lumină care conta, dar aveau rostul lor și rândurile care țâșneau în orbita mea vizuală și mă transpuneau cu viteza gândului într-o altă lume, chiar dacă, aparent, citeam cu atenție. Articolul era despre Epoca de Aur a Aradului, un oraș în care „iluminații” vremurilor n-au ezitat să investească în tehnologii inovatoare ce, pe atunci, încă țineau de domeniul viitorului. O perioadă de glorie culturală și industrială în care dezvoltarea a fost nu numai rapidă și vizibilă, dar cu simț estetic, creionând orașul cu măiestrie artistică. Cursorul s-a oprit la un titlu ce conținea cuvântul „MARTA”, dar în capul meu această oprire însemna zgomotul motorului pornit și o tensiune inexplicabilă în creierul mic.

M-am trezit pe un avion și totul părea că-și capătă un sens concret. Eram în drum spre orașul meu natal, chiar cu câteva minute înainte de aterizare, când presiunea atmosferică-mi scrijelea timpanele și-mi presa inima în fundul stomacului. Zborul cu avionul nu se perfecționase nici după atâția ani. Dar am supraviețuit încă o dată. Inițial crezusem că am aterizat forțat altundeva, într-un oraș mult mai modern, altfel nu-mi explicam ce e cu atâția oameni agitați într-un aeroport imens, dar m-a lămurit un ecran de sus care-mi transmitea în mai multe limbi „Bun venit în Arad”. Am constatat cu uimire că – în sfârșit – Aradul nu mai era un oraș pe care-l vezi, maxim, din geamul avionului, ci un loc unde chiar vrei să ajungi. Amintindu-mi cu nostalgie de orașul meu natal, nevăzut de mult timp – altfel decât virtual – simțeam prezentul permanent-iminent, dar o voce interioară-mi șoptea cuvântul „viitor”. În aceste conjuncturi confuze îmi era greu să mă situez cu exactitate în spațiu-timp… dar, nevermind: mă găseam într-o stație de metrou și trebuia să ajung la stația ARTIFACT.

Am mai văzut-o în poze și video, dar era o cu totul și cu totul altă senzație să o văd în realitate: cea mai modernă zonă din Arad, cu clădiri de tip zgârie-nori în jurul unei piețe imense, similare cu La Defense-ul parizian, dar cu forme mult mai interesante, inovatoare, iar în mijloc… zeci de sculpturi și alte structuri bizare, atât în stiluri clasice cât și contemporane, întreaga piață fiind concepută ca o expoziție în aer liber. Cea mai importantă clădire mi se părea „Arad Congress Center”, o bijuterie arhitecturală, mai ceva decât cele din Mons sau Milano… era un ditamai centru de afaceri cu săli de conferințe și concerte, pe ecranele de afară anunțându-se mega-evenimente cu Arctic Monkeys, BSG Orchestra, Star Wars Orchestra… plus câteva evenimente mondene, printre care Miss Arad. Până și un concert cu baba Lady Gaga, prin toamnă. „Pfff, ce eveniment cultural mai e și ăsta?”, mă întrebam, dar m-am mai gândit o secundă și am căzut de acord cu mine că, în definitiv, era ok din punct de vedere turistic. Era o decizie înțeleaptă când se renunțase la ideea unui nou mall lângă Atriumul existent și se optase pentru construirea acestei zone turistic-comerciale, cunoscută sub numele de „Artifact”. Ieșirea înspre Calea Aurel Vlaicu se făcea printr-o mega-structură în formă de hexagon, pe vârful căreia puteai să ajungi printr-o telecabină. Îi auzeam pe oameni spunându-i ARGON. Aici, sus, te aștepta un culoar plin de cafenele, de unde panorama orașului îți dădea o senzație de nedescris.

Dar aceasta era doar partea cea mai modernă. Am vrut să văd Aradul istoric. Ieșind pe stradă, mi-a sărit în ochi o altă clădire, pe cealaltă parte, mai spre vest. Nu mi-a venit să cred… au recondiționat fosta Fabrică MARTA și au făcut-o muzeu! Am grăbit pașii până acolo, mai ales fiindcă am zărit o mașină MARTA în fața clădirii. Ca să vezi! Acea mașină era chiar funcțională, cu un șofer îmbrăcat în costum de epocă la volan, iar contra unui preț, puteai să pornești într-un tur al orașului. Dar asta nu era tot! Mașina era un fel de mașină a timpului, adică… ocupându-ți locul pe bancheta din spate, în fața ta găseai un ecran mare, care-ți proiecta, în timp real, o simulare care îți dezvăluia Aradul de altădată și „mergea” cu tine pe străzile orașului! Pe geamurile din stânga și dreapta vedeai orașul de „astăzi”, iar în fața ta orașul de acum câteva secole! Ce idee extraordinară!

Am preferat să merg în continuare pe jos, totuși, fiindcă trebuia să fac check-in la hotelul de lângă Gara CFR, gândindu-mă că o să dau o tură cu MARTA mai târziu. Aflându-mă în hotel, m-a amuzat gândul că mai demult, pe acel spațiu, în colțul dintre blocurile alea gri, cele dinspre Atrium, nu exista nimic, fiind un loc ideal pentru boschetari. Ieșind din nou în oraș am ales următoarea stație de metrou, dar pe jos, oricum era aproape: campusul universitar, situat în locul fostei fabrici „Tricoul Roșu”, de lângă Parcul Pădurice. Doar la Timișoara am mai simțit, mai demult, această forfotă plină de vibrații pozitive ce te făcea să te simți tânăr, orice vârstă ai fi avut. Chiar și lacul arăta deja a lac de oraș și nu de suburbie, ca înainte… și e bine că acea căsuță galben-roșie fusese regândită și revopsită, eliminând priveliștea aceea atât de ostentativă și stupidă.

La Podgoria s-a folosit inteligent spațiul din mijlocul sensului giratoriu, unde mai demult „trona” o tâmpenie de chestie pentru reclame… acum vedeai, în schimb, un exemplar renovat al vagonului Săgeata Verde, înconjurat de o zonă verde, în locul pietrelor acelea grotești.

Nu-mi venea să cred, dar clădirile vechi din centru chiar arătau ireproșabil… deci fusese bună la ceva și campania aia numită „capitală culturală europeană”. Multe străzi – paralele cu bulevardul – au devenit pietonale, iar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era că o sumedenie de clădiri interacționau cu arta… de la graffiti-uri și picturi murale, până la instalații imense de „te doare mintea”. Am luat-o pe o astfel de străduță, apoi…

…am ajuns în locul fostei piețe „Mihai Viteazul”, unde domneau două clădiri lipite una de alta, diferite ca stil, dar armonioase totodată, în perfectă simbioză, cu treceri dintr-una în alta. Prima era minimală, un cub alb imens: Muzeul Kinema Ikon, unde găseai toate expozițiile vechi și cele noi, reușind mereu să te surprindă, ca de fiecare dată. A doua clădire… în stil pop-art… avea un nume foarte cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau… Arad Culture Plaza. Aceasta era o combinație interesantă între o galerie de artă multimedia, cafenele, biblioteci digitale, librării și un centru de informare turistică. Aici erai înconjurat de un ghid turistic virtual, te simțeai în mijlocul unui fel de Google Cultural, găsind la tot pasul ecrane și holograme care te informau despre evenimentele sau obiectivele turistice din oraș.

Mi-a mai plăcut panoul digital din fața vechii Biblioteci. De altfel, fiecare clădire istorică avea unul, prin care orice trecător era informat – din mers – despre istoria clădirii. În fața Palatului Cultural mi s-a atras atenția că „Strauss (fiul), Enescu și Bartok au concertat aici”. Eu știam, dar oare câți turiști… sau poate chiar arădeni încă mai știu asta?

Am luat-o spre faleză și m-a impresionat cât de mult au pus-o în valoare, fără să distrugă zona verde. Cafenele și restaurante – inclusiv pe bărcuțe -, magazine și tarabe cu suveniruri pentru turiști… hidrobiciclete, caiacuri, piste de biciclete și biciclete de închiriat… iar pe partea cealaltă, lângă Parcul Copiilor, un skate park. Kilometri de veselie pe linia râului, ce mai! Fiind vară, am vrut neapărat să văd și Ștrandul. Ca în vremurile de glorie de care-mi aminteam… Viață estivală la pătrat, pe metru pătrat! Și fără garduri!

Dar mai mult decât Ștrandul Neptun, m-a atras ceea ce era organizat în interiorul și în jurul Cetății (de unde se retrăsese armata deja de ani buni și acum era un adevărat centru cultural și de relaxare): FESTIVALUL PENINSULA – imitația după Sziget, de era mai demult la Târgu Mureș și într-un an la Cluj… de câțiva ani era la Arad, iar vară de vară, aici veneau sute de artiști și trupe din țară și din străinătate.

Dar până la începerea festivalului mai era o săptămână. Am hotărât să mă-ntorc spre centrul vechi, la P-ța Avram Iancu, unde am constatat cu stupoare că i-au făcut un upgrade cu o piramidă din sticlă și o parcare subterană… aluzie ciudată la Louvre, dar nu era rea. Undeva au mai plasat și un mini-pavilion „Art.Rainbow”. Simpatică chestie. Pe strada Mețianu recondiționaseră reclama Coca-Cola…

Tot în piața Avram Iancu am găsit o altă stație de metrou și am fost curios unde putea să mă mai ducă. Panourile-mi anunțau ARCADIUM… „Ce o mai fi și ăsta?”, mă întrebam în timp ce ușile metroului se închideau.

Iar după un drum de câteva minute, metroul se înălță la suprafață… și tot mai sus, pe un pod, după care intrase direct într-o mega-clădire, unde-i era și stația finală. Eram undeva între zona Subcetate și Sânnicolau Mic. Monstruozitatea îmi amintise de clădirile de pe Nar Shadda sau Coruscant… pentru că în interiorul ei erau efectiv străzi, locuințe, mall-uri, hoteluri și tot ce însemna un mini-oraș futurist, acoperit, pe mai multe etaje. Deasupra clădirii erau parcuri și alte „clădiri”, mai mici.

Deja era prea de tot… depășea deja până și așteptările mele! Era imposibil să evolueze Aradul într-un ritm atât de alert, într-o direcție atât de bună… și incredibilă. Credeam, ba nu… simțeam că halucinez și zgomotul agasant de motor turbat îmi revenise în cap. Și m-am trezit…

Zgomotul venea, din nou, dinspre aripa avionului, iar în difuzoare ne anunțau că va trebui să aterizăm forțat… i-auzi… la Arad. Era doar o mică problemă…  Aeroportul dispăruse cu zeci de ani în urmă și atingerea solului brut, de câmp, „va fi extrem de dificil… vă rugăm să vă păstrați calmul”…

 

Un Raspuns

  1. […] cât despre proiectul studentului Emanuel Dan Ostafi, Muzeul MARTA (preferatul meu, mai ales că am scris asta acum câteva luni)… mai marii factori decizionali în domeniul cultural arădean ar trebui urgent să ia în […]

Scrie un comentariu