Vin. Noaptea

am-vrut-sa-te-cant

Ce vrei de la mine?

Să mai pui vin în pahar.

De ce vrei vin?

Să te pot uita, să te cunosc din nou mâine.

Așa de puțin dorești să mă cunoști acum?

Mai mult decât acum, nu am cum să te cunosc. Ești doar tu cu mine. Ce ai putea să îmi ascunzi, iar eu să nu văd?

Poate ai dreptate, dar de ce vrei să mă uiți? Eu nu vreau să te uit…

E mai bine să uiți, noi cei care suntem făcuți să avem doar noaptea, suntem alți oameni ziua.

Dar eu te vreau și ziua. Ziua te văd mai bine…

Ziua nu mă poți atinge și nu te pot atinge nici eu. Ai suporta?

Nu. Nu aș putea, ar fi crunt.

Hai, mai pune-mi vin.

Vreau să bei vin din mine, nu din pahar. De ce nu poți asta?

Pentru că nu știu ce formă ai… Mi-e frică să nu fie prea mult vin pentru mine dacă aș bea din tine…

Mă aplec asupra ei și o sărut.

Forma mea este una care tot timpul se va mula pe mâna ta, nu va fi nici prea mult, nici prea puțin. Forma mea se transformă.

Ea se uită la mine și mă mângâie pe obraji.

Dragul meu, dar eu nu te vreau pentru forma ta, vinul ce mi-l dai e cel de care îmi este frică. Dacă e prea dulce?

Până acum ți-a plăcut?

Da.

Și atunci?

Haide să vorbim despre altceva…, spune ea.

Viori! Haide să vorbim despre viori! Îți plac?

Da, adică îmi plac cum cântă.

Dar forma lor?

Și forma lor.

Dar arcușul?

Și acela îmi place.

Vrei să fii vioara mea?

Nu înțeleg.

Eu sunt un arcuș, lasă-mă să te cant.

Iar vorbești prostii, unde ai auzit tu oameni să cânte la vioară noaptea?

Dar putem cânta ziua…

Haide să vorbim despre altceva… și mai pune-mi vin!

Deschid altă sticlă și îi pun vin în paharul de cristal. Vinul se învârte în pahar și îi sărută buzele.

Pianul! Îți place pianul?

Da, îmi place. Îmi plac clapele lui ca de domino.

Dar forma lui îți place?

Îmi place, mi-e drag și scăunelul acela mic pe care se așază…

Mă lași să mă așez la tine și să te cânt?

Doamne! Cine a mai auzit om normal să cânte la pian noaptea?

Au fost câțiva…

Da, și uite unde au ajuns. Ei așa de nebuni să se apuce să cânte. Haide lângă mine să mai povestim.

Despre ce vrei să povestim? Ți-am zis aproape toată viața mea.

Spune-mi de ce scrii…

De ce scriu? Întreb eu încă o dată și îmi dau seama că mă întreb pe mine în același timp.

Scriu pentru că mi se adună prea multe în cap, am multe fantasme pe care trebuie să le scot, să le dau o formă, să le văd eu cu ochii mei. Scriu ca să nu înnebunesc cu totul.

Și de ce scrii de oameni? De ce mă scrii pe mine?

Pentru că ochii mei mă mint, de aceea pe tine te scriu. Dar pe tine vreau să te cant!

Ei, prostii, cine a mai auzit om normal să cânte noaptea?

Dar cine a mai auzit de om normal să bea vin singur noaptea?

 

Ultimele cuvinte mă lovesc în tâmplă. Le simt cum se lovesc de pereții capului meu și mă uit în jur. Pe masă un singur pahar de vin pe jumătate gol, pe pat tricoul ce i-l dădusem ei cu câteva seri înainte, scrumiera plină de țigări, dar doar de ale mele.

Îmi aprind o țigară, mai pun vin în pahar și încep să scriu:

Ce vrei de la mine?

Să mai pui vin în pahar.

De ce vrei vin?

Să te pot uita…

Scrie un comentariu