Fii furios! Spune-mi-o!

the-scream-munch

Vreau să scriu și prin ceea ce scriu, să inspir.

Să vină doar unul dintre cei la care ajung cuvintele mele și să mă întrebe: „De unde ai știut ceea ce simt?”. Să fie nervos când mă întreabă, așa știu că am reușit să sap destul de mult în mine încât am reușit să trec peste lenea care ne cuprinde pe toți până și în gândire, să nu mai spun de acțiuni.

Vreau ca acel om care va veni la mine să fie foarte furios pe mine, să îmi spună să nu mai tratez lucrurile cu așa mare ușurință suferințele și nopțile pe care el le-a pierdut stând treaz, gândindu-se că el trebuie să fie nebun pentru gândurile pe care le are. Vreau să simt că e supărat, pentru că atunci știu că am trezit ceva în el.

Femeia, onoarea, demnitatea, integritatea au ajuns monede de schimb pentru bărbatul care a ajuns doar să se bată singur cu pumnul în piept și să spună, culmea!, mândru că el este cel mai tare. Asta când ajungem să cunoaștem foarte bine poate o sută de oameni în viață. E incredibil cum îngâmfarea e percepută ca fiind o dovadă de bărbăție, de conducător.

Aș vrea să nu mai văd ochii acelora care, în îngâmfarea lor, cer cu disperare atenție, o aprobare a cuvintelor lor. Faptele ar trebui să vorbească, iar acela care merită laude nici nu ar trebui să le mai audă. Ar trebui doar să fie recunoscător și să răspundă cu demnitate : „mulțumesc pentru aprecieri, dar acum trebuie să mă pun din nou pe treabă. Mai avem foarte mult de lucru”.

Vanitatea, zicea odată Al Pacino, este păcatul preferat al Diavoului. Acum nu voi scrie despre religie. Eu cu Cel de sus… ne salutăm, dar nu ne frecventăm, avem fiecare o misiune, eu cu ale mele, El cu ale Lui.

Un om vanitos nu își va găsi niciodată fericirea pentru că e o gaură neagră a eticii, odată intrat acolo nu mai este cale de întoarcere, nu există mântuire. Lumea în care trăim o demonstrează neîncetat, așa că nu are rost să credem contrariul.

Din această vanitate unii oameni atrag nefericirea aceea, singura, care duce la dezumanizare.

Un om nefericit, cu adevărat nefericit, este acela care simte că trăiește degeaba. Acela care știe că are un rost, o misiune, o caută și nu o gășește. Acela este un om cu adevărat nefericit. Pentru că nu se are pe el. Cât de frumos poate fi să te ai tu pe tine? Să te simți stăpân pe deciziile și sentimentele tale? Să îți dai seama la ce ești bun și să practici acel lucru. Acei oameni vor avea tot timpul o energie pozitivă.

Vanitosul va observa acest lucru și va dori și el același lucru, doar că atunci când va vedea că este mult mai greu să ajungă să se aibă pe el, își va îndrepta atenția către lucrurile materiale. Va investi sudoare și sânge în a avea cât mai multe. Însă cineva tot va avea mai mult ca și acel om vanitos. Va simți că ceea ce el posedă nu are destulă valoare și atunci va trage și mai tare, va scuipa sânge peste demnitate și va călca în picioare integritatea doar pentru a aduce un plus de valoare lucrurilor materiale pe care le posedă.

Oamenii aceștia ajung să își poarte sufletele pe dinafară. Să le îmbrace și să le arate ca pe niște trofee.

Din vanitate vor spune: „Sufletul meu este mai frumos.” Din păcate, ceea ce ei nu realizează este că sufletul lor nu îi mai vrea, sufletul se simte întemnițat. I s-au pus cătușe de aur peste încheieturi și nu mai poate face ceea ce trebuia să facă de la bun început: să fie motorul unui om și nu un accesoriu.

Nu vă mai purtați sufletele la chei, nu acolo îi este locul. Trebuie să faceți ceva! Orice! Inspirați lumea găsind acel ceva din voi care o face să fie completă, astfel v-ați fi născut din simple pietre.

Scrie un comentariu