Undeva, cândva, Moartea zâmbea…

Laszlo Mednyanszky Death and old man

… şi după un timp în care lumea nu îi vedea decât haina de culoarea nopţii, iar oamenii uitaseră că şi Moartea are un suflet, aceasta a hotărât să îşi ascundă zâmbetul în apus.

… însă oamenii îi sfâşiau zâmbetele cu privirile lor, pline de frică. Era privită ca o infractoare, ca o criminală, ca un vis urât. Nimeni nu  vedea că, de fapt, ea era cea care salva sufletele din zbuciumul neîncetat al vieţii. Nu ea era criminală. Adevăraţii criminali erau acei oameni care denigrau şi descompuneau viaţa, spunând că trăiesc, când, de fapt, ei respirau tristeţe şi frică…

… şi spera că lumea o va înţelege. Zâmbea şi îşi dorea ca oamenii să realizeze că Moartea nu are durere, are sens… Rămâne golul lăsat de un om, dar şi amintirea plină de suflet. Rămâne o lacrimă, dar şi un zâmbet. Rămâne un semn de întrebare, dar şi un punct. Rămâne pace.

… şi în acel zâmbet ascundea tristeţe. Era tristă deoarece oamenii o folosiseră. Îi anihilaseră toate sentimentele şi forţele şi o folosiseră ca o pedeapsă dată pe nedrept. O transformaseră într-o baghetă pe care o foloseau pentru a hotărî destine. Şi atunci, din acel zâmbet, o lacrimă s-a scurs.

… şi căuta un loc unde să se ascundă. A găsit un bătrân, abandonat pe un pat de spital şi i s-a cuibărit în suflet. El era resemnat şi astfel a acceptat-o ca pe ceva firesc, dulce, plin de alinare. Şi atunci, acolo, Moartea şi-a găsit sensul…

… şi a găsit un suflet care să o înţeleagă, care să o deseneze şi să o arate lumii. Moartea zâmbea datorită acelui tânăr care îi văzuse zâmbetul…

 

Georgiana Bighescu

Foto: Ladislav Medňanský –  The Death of an Old Man

Scrie un comentariu