The piano’s story

piano story

Ascultam aseară o melodie la radio care îmi răscolea multe amintiri. Era o melodie franceză cântată la pian de Yann Tiersen și mă gândeam la acum câțiva ani ce făceam pe vremea asta… hmm, culmea, cântam și eu la pian și mă antrenam seara, pe ascuns, fără ca ai mei să mă audă.

Tata, of, tata, de ce nu mă lăsai să cânt la miezul nopții?! Zbiera și îmi zicea că el trebuie să meargă la lucru și voia să „audă liniște” în casă. Nu înțelegea că muzica este ceva sublim care aduce pace în tine și te ține departe de lumea zgomotoasă în care trăiești. Ce trist e să vezi un fost violinist că spune ceva de genul: „…așa că mă închideam în camera mea și mă uitam pe gaura ușii să văd dacă mai iese cineva sau nu, și când nu mai vedeam ușa camerei sale deschizându-se, fugeam spre orga mea. O primisem la 9 ani și fusese cel mai frumos cadou făcut vreodată, dar a fost și cel mai trist Crăciun. Descoperisem că Moș Crăciun nu exista!!!”. Extraordinar, eu care îl veneram, și ca orice copil, mai scriam și scrisori niciodată deschise…

Așa că puneam orga sub masă, căștile în urechi să aud doar eu volumul și degetele mele începeau să danseze pe culoarul alb negru. Evadam ca și un fluture printr-un câmp plin de flori.

Mă enervam deseori pe ai mei, niciodată nu erau bani pentru muzică. Erau, dar știam de ce îmi fac asta… Oh, câți nervi! Învățasem să cânt mai bine de la un profesor orb, la școală, și prin simplitatea lui am înțeles ce este ceea ce te poate face fericit fără să aibă vreun preț. Voiam să învăț mult mai mult decât alții și ori de câte ori vorbeam cu ai mei, răspunsul era: „Trebuie să te concentrezi asupra lucrurilor importante, astea sunt lucruri trecătoare”.

Detestam propoziția asta și vedeam în ochii tatălui meu speranța și, totodată, dezamăgirea pe care o avusese. Nu trebuia să îmi spună asta pentru că înțelegeam. Când iubești ceva, indiferent de ceea ce este și altcineva te pune să alegi pentru că „așa merge viața”, ai vrea să dispari în momentul acela… dar cel mai dureros este să spui nu pentru ceea ce ai iubit de când erai copil și știi de ce; pentru că, vorba aia: prima dragoste nu se uită niciodată!

Așa a fost și tata, la fel ca mine, îndrăgostit de vioara lui pe care o primise de la bunicu’ și începuse să cânte, să fie și el un fluture, dar viața și locul de muncă nu l-au mai lăsat să zboare atât de mult. L-am apreciat mereu pentru acest sacrificiu și știu că a vrut să nu fi fost la fel și pentru mine, dar când văd scânteia în adâncul ochiului său de rebel, ori de câte ori aude o vioară, se întoarce spre ea și citesc în pupila sa… „măcar o dată de-aș mai putea întoarce în timp…”

Dacă ai o inimă de rebel, știi clar că dacă vrei un lucru te întorci iar la el, oricine te-ar opri, dar dacă te lași bătut și dus de valul furtunos al vieții, nu ai să ști niciodată pe ce insulă neplăcută poți ajunge și, mai ales, dacă ajungi viu…

Cristina P. Anto

Comments are closed.