text revizuit, scris acu’ trei-patru ani

Cufundat pe dormeză, cu spatele proptit de nişte perne bătrâne, dar netede, cu coloana anchilozată într-un mod plăcut şi înconjurat de un cadru mort, amorţit, m-am pus pe citit. Stăteam sub pătura îndoită în două, sub care, ce-i drept, mă coceam. Îmi frecam pulpele una de alta şi mă bucuram de fermitatea lor. Ştiam că-mi miroseau picioarele până la glezne şi beyond, dar cui să-i pese, mie ? Întotdeauna va exista o altă zi pentru asta, şi alta… Mai scoteam un picior, îl lăsam să alunece uşor, aproape de linoleu, când deodată, am dat de papucii bunicului, maro şi pricăjiti… old school e puţin spus. Mă gândeam la cât de drăguţă e totuşi ideea de casă făcută din chirpici. dar şi la ce viaţă trebuie să ai când trăieşti într-o zonă rurală. Priveam cu nostalgie spre telefonul îngălbenit şi vechi, în care introduceam odinioară degetele-n găurele şi le plimbam repetat până formam un număr. Din când în când, mă mai vizita la ureche câte un ţântar, văzând pesemne că prin alte căi nu mă mai poate exploata. Şi-a făcut probabil plinul odată ce am adormit.

Viaţa de la sat nu pot spune că am prea agreat-o vreodată, simţeam că mă izola.

Un purice făcea haka pe pielea mea, că doară mi-o trebuit să mă joc cu câinele şi să mi-l îndes în poală. Aşa făcea de obicei, sărea pe mine şi îmi întindea ambele labe, murdărindu-mă-n acelaşi timp din zobon până-n şosete. Mă iubea teribil, îi puteam citi asta din priviri, pentru că eu eram singurul care îl îmbrăţişam sau îl lăsam să mă lingă. Acum îl auzeam cum rodea afară preşul sintetic şi cum tuşea. Făcea şi el impresii. Ştiu eu, când vin, abia aşteaptă să se dea în spectacol să-i dezleg grumazul de lanţ. Dar cum mi-era dragă biata javră, nu-l opream, bine’nţeles. ,,Distrează-te prietene, la urma urmei, ce-ţi pot face ei ţie (?), căci de caftit nu vor cuteza“. Citeam ,,Eleganţa ariciului“. Sorbeam paginile, era perfect. După o ţigară şi o serie de flotări (ce combinaţie) mă desfătam acum cu o carte care-mi aducea aminte de o bună prietenă, cu care am pierdut legătura de vreo trei săptămâni. A-nceput să-mi fie dor de Ioana şi pentru un moment am simţit un fior de mâhnire în vine.

Totul era într-o stare de hibernare, de pauză, iar eu continuam să profit de izolarea mea, fiind foarte împăcat cu mine. Aveam totul, aveam linişte. Pentru că becul nu-l puteam aprinde, m-am cuibărit în aşa fel încât lumina televizorului să-mi bată pe paginile cărţii: roşu, galben, dădeam pagina, albastru de US Open, mai ceva ca unul de Voroneţ… Un meci de tenis, sau palma mea pe o filă ? …mai trăgeam totuşi un ochi şi la scor.

Ciudat, zilele astea mă luase cu singurătatea, dar acum mă simţeam foarte implinit şi bucuros de compania propriei persoane. Telefonul l-am pus la încărcat doar pentru a-l uita acasă, astfel încât râdeam în sinea mea de mişcarea înţeleaptă (deşi total involuntară) de-a-l lăsa în urmă. Nimeni nu mă putea căuta, eram invizibil. Auzindu-l pe bunu` cum mai ofta prin somn, răsuflând cu greu în unele cazuri, mă gândeam că face şi el optzeci de ani şi n-o s-o mai ducă mult, lucru pe care deseori îl constat cu regret. Ce-or face oare albinele fără atenta lui grijă, fără migala lui ? Şi că veni vorba, de unde oare o pasiune nebunească cum e cea pentru apicultură ? Nu mă întrebaţi, nu ştiu, dar ştiu că el o are deja în sânge, la propriu; îl muşcă vreo trei-patru albine pe zi şi el continuă să dea târcoale stupilor. Trist cum alţii iau un rahat de borcănel de miere de pe piaţă, (îmbunătăţită şi aia cu zahăr), când eu aveam o canistră în casă. Ce naiba, mă simţeam de-a dreptu` superior !

Tot timpul mă torturez să nu dorm, gândindu-mă la cum aş putea să îmi împlinesc visele pe care le mai am de împlinit, plus la cele care vor veni buluc peste, fără să-mi semnalizeze în prealabil. Lenevesc mereu pe unde apuc şi îmi antrenez pungile de sub ochi. Alternez zile în care mor după ciocolată şi altele când halesc un kilogram de mere sau înfulec ditamai lubeniţa.

Îmi aminteam cu plăcere de seriile de genoflexiuni, flotări şi abdomene care mă aşteptau de fiecare dată după vreo ghiftuială mai zdravănă. În paralel, mă uitam la filmele de pe lista aceea pe care presupun că toată lumea şi-o întocmeşte. Personal, nu pot spune că a fi metodic e necesarmente un lucru rău. Eu prin asta îmi găsesc cât de cât un echilibru. Şi chiar dacă asta ar presupune repetarea unui ciclu, ştiu cum să evit rutina, prin simplul fapt că atunci când intervine o simt imediat.

După primele cincizeci de pagini am început să regret că nu mi-am notat câteva cuvinte, să le dau un search pe dexonline şi să le caut semnificaţia. Gândul că până în octombrie trebuie să mai dau jos încă şase kile mă lua cu groază, dar dacă restu` douăj’ două care acu` doi ani se aflau pe mine au dispărut…

Regăseşti împlinire în acţiunea de-a alerga, de-a-ţi forţa braţele, trunchiul, gambele, până şi pomeţii. Îmi era dor de sudoare, pentru că mă bucura senzaţia duşului-recompensă de la finele acestora şi tragerea divină a răsuflării. La mine există întotdeauna acest necessary evil, în cafea, în ceaiurile mele diuretice, tonele de fructe, apa-n prostie şi idioţenia de-a fi condus de liste cu planuri, pe zile, pe luni, cu tot felul de dorinţe. Mă obosea numai ideea că n-am să le termin poate niciodată. Mereu mai apare câte ceva şi în clipa următoare le şi abandonez; dar îmi place să le ştiu acolo, în sertar, putând fi tăiate oricând cu o sumedenie de linii de pix. Destul de des dau în extreme şi vreau să le am pe toate, să fac sport, să-mi păstrez neuronii activi şi mintea lucidă, să fiu nebun, să fiu ponderat. La somn nu mă prea gândesc.

Cu tot felul de gângănii căţărate pe ea, pe care mă feream să le presez de vii printre file, cartea prindea deodată viaţă. Un ceas pe perete, fluturi kamikadze pe ecran, greieri, şi ,,Stimaţi telespectatori, este 3-0 pentru Rafael Nadal !“ Nu-i aşa ce ciudaţi îs jucătorii ăştia de tenis ? Fileu, mingi şi şorţuri îmbrăcând nişte roboţei ce se duelează până la epuizare, până când unul dintre ei e declarat învingător.

Mi-am amânat lectura pentru nevoia de a scrie. Cuvintele îmi veneau ca o uşurare, scrise mâzgălit şi în grabă, fără lampă şi fără prea multă lumină. ,,Ce voi face eu cu aceste litere împreunate ? Le-am scris pentru mine, şi dacă vrei, le-am pus pe foaie şi pentru tine. Probabil că nu voi face nimica cu ele, vor ajunge nişte arhive pe blog pe care nu le va citi nimeni, ucise de nevoia pentru actual, pentru un now efemer. Ziua de joi va fi uitată pentru ziua de vineri.”