„T” de la Trip – Szeged Style (V)

T de la Trip - Szeged Style 5

Nu are rost să neg că au fost și perioade când nu am dus-o atât de bine la Szeged. Cumva, salariul nu mai era un argument atât de bun ca să trăiesc cât de cât acceptabil, căci, inexplicabil într-un fel sau altul… am reușit să îl cheltui în doar o săptămână. Ganja cea de toate zilele a avut un rol decisiv în problematica aceasta, bănuiesc, altfel nu-mi explic de ce, la un moment dat, m-am decis să nu mai cotizez. O lună, cel puțin. La fel de inexplicabil, nici colegii de cameră nu-și mai permiteau. Ori, doar mie nu-mi recunoșteau. Că aveau, de fapt. Cum Frigiderul Naturii s-a năpustit peste orașul de pe Tisa, am avut de-a face cu zile extrem de dificile, din toate punctele de vedere. Astenia întârziată de toamnă, toate bolile sezonului, lipsa banilor… decembrie. Dintr-un motiv anume, uneori chiar am refuzat iarba. Am fost, probabil, singurul conștient că direcția în care ne îndreptam în viață nu era prea bună.

Erau săptămâni când efectiv am stat acasă, lihnit de foame, făcând nimic, în timp ce n-aveam chef nici de nimic. Nici de job. Așa că mi-am luat liber o săptămână de zile și m-am băgat în pat, bosumflat. M-aș fi întors acasă, la părinți, dar de unde bani pentru un asemenea lux? După exemplul meu, pecicanul și ălalalt și-au luat și ei zile libere, însă ei au venit direct acasă, la Arad. Au cerut împrumut de la un coleg fraier pentru a n-șpea oară. Ceea ce m-a speriat de-a dreptul, erau acele momente când, pentru câteva secunde, m-a cuprins o amețeală cumplită și totul s-a întunecat în fața ochilor mei, doar cu eforturi suplimentare din dotare reușind să-mi recapăt vederea… De la ce dracu’? Că doar n-am mai pus niciun joint în gură de zile întregi… Doctorul îmi zicea că mi-a scăzut tensiunea și că sufeream de anemie. Am hotărât să-mi vizitez vechiul meu amic, care lucra și el la Eufonika. El e, de altfel, cel care m-a recomandat pentru acest job. Un bun prieten, cel mai bun pe vremurile liceului. „El mă va ajuta cu siguranță, măcar cu o bucată de pâine”, îmi ziceam. Drumul era oribil, cu zăpezi la plural și rafale super-reci de vânt, iar eu… cu o geacă subțire, de toamnă, amețit de foame, văzând în alb și negru spre deloc. Mi-am epuizat toate puterile să străbat un drum de vreo juma’ de oră și m-am enervat, minut de minut, pe telefonul meu pe care (iarăși) n-aveam credit să-l pot anunța pe om de vizita mea. Mă gândeam… și tot mă gândeam că prietenul adevărat la nevoie se cunoaște și, deși nu aș fi recunoscut pentru nimic în lume, în momentul acela aveam nevoie de orice ajutor prietenesc din partea oricui. Desigur… nu l-am găsit acasă. Un alt coleg îmi zicea că e la sală, cel mai probabil. Aceasta era o vilă imensă în care au fost cazați aproximativ 15 colegi de-ai mei. Aici stăteau ăia mai șmecheri, cu vechime, pulimea, ca și mine, în hotelul ăla de doi lei. Aici, înăuntru, era o căldură ce m-a durut până la oase. Voiam să spun ceva… dar buzele-mi erau înghețate. Ori nu mai aveam putere să-mi mișc corect gura. Am reușit doar să formulez un amalgam de vocale de neînțeles (nici măcar de mine), așa că am gesticulat cu mâna că… atunci… mai bine plec (și mai revin altădată). N-am mai vrut să revin acolo niciodată. Suduiam de toți dracii în gând și m-am răzbunat pe zăpada ce se-ncăpățâna să tot apară în fața picioarelor mele. Un lucru eficient, pân’ la urmă… nervii mi-au dat suficientă putere să mă-ntorc „acasă”, la hotel, și să-mi continui preocuparea de a nu face nimic.

Dulcea îndurare. Au urmat, totuși, niște zile liniștite. Dormeam ca un bolovan toată ziua, iar noaptea mă uitam buimac la tv. Așa nu mă deranja nimeni în camera cu televizorul public al hotelului. Am făcut cunoștință cu toate personajele noi de pe Cartoon Network și am făcut supradoze cu „South Park” și alte seriale superbe ce rulau pe Cool Tv, un fel de AXN. Când se întrezărea un pic de soare fleșcăit peste albul intransigent de afară, am mai mers la Bibliotecă să închiriez niște cărți. Îmi amintesc că p-atunci am citit nuvelele lui Hemingway și notele și confesiunile lui Kafka, publicate post-mortem, cu toate că nu până la capăt, deoarece-mi expirase timpul de împrumut.

Într-o dimineață la fel de friguroasă ca celelalte, mi-am adus aminte de fițuicile mele. Am cărat cu mine la Szeged toate chestiile esențiale vieții. Toate notițele, toate revistele importante, caiețelele în care-mi notam, săptămânal, topul muzical personal… încă insistam pe chestia asta, deși n-am mai fost atât de mult în temă cu hit-urile vremii ca înainte… poate fiindcă preferințele mele muzicale tocmai se schimbau. N-am mai avut chef de muzica de radio și MTV, ascultam numai mixurile pecicanului, care le primea de la consăteanul Dj Kool. Am cotrobăit în geantă, căutând orice ar fi fost în stare să-mi omoare timpul mort… și am dat de poeziile mele vechi. Datele-mi ziceau că erau din același 2006, deși mi s-au părut parcă de pe altă planetă, dintr-un alt cosmos, alt sistem solar. Păreau amintiri la ani lumină distanță. Nu-mi mai recunoșteam rimele. Le citeam, în ordine cronologică, și inima mea s-a umplut încet, încet cu viața de dinainte. Îmi reveneau în minte suferințele unei iubiri fantasmagorice, frumusețea unui vis juvenil pe care am reușit cu brio să-mi elimin din memorie. Poate a ajutat și distanța. „Târfă angelică… ce mi-ai făcut?”, ziceam… și la un moment dat nu mai văzusem literele. Din cauza lacrimilor. Lacrimi sănătoase… lacrimi cosmogenice, lacrimi vindecătoare. Am ieșit pe terasă, unde domnea un aer curat de minus 10 grade Celsius. Am tras în piept parfumul infect al crengilor înghețate și am simțit în nări moartea lentă a fluviului. Am căutat în buzunar după ceva bănuți să-mi iau un cappuccino din aparatul de jos, dar… evident, nu mai aveam nici măcar mărunti. Trebuia să mă mulțumesc cu apa de la robinet, care era mai execrabilă decât apa de la Mocrea. Simțeam o nevoie acută după un joint oricât de mic… aveam nevoie de stabilizare, de înghețarea gândurilor, de supunerea dispoziției generale pe o indiferență reconfortantă. Din fericire, trebuia să mai aștept o singură zi. Colegii de cameră urmau să vină înapoi și sigur, sigur (!) aduceau cu ei și ceva bani de acasă. Ne ajutam reciproc. N-aveam încotro. Așa ne-am auto-educat ad-hoc. Eram prieteni care la nevoie se cunosc. Ceream bani împrumut unul de la altul, ceream mâncare din farfuria celuilalt, ceream un shot sau un bong… iar când ne mergea bine… evident, nu ne mai cunoșteam. E o regulă de aur, o înțelepciune de bază ce numai după un joint poate să și-o dobândească omul. Nimic rău în asta. Nu mori de foame din cauza asta.

Scrie un comentariu