cel mai aiurea, am visat cu al treilea război mondial. mai real de-atât nu se putea. eram în Unirii, în Timişoara, şi m-am trezit într-o cămăruţă de la parter, la un metru jumate de sol. m-am uitat afară şi oamenii erau puşi să sape o groapă imensă, care era pentru ei şi era aproape gata. totul era iminent. dacă încercai să evadezi, n-aveai unde, te înconjurau. iar la TV dădeau numai Oprah Winfrey. la un moment dat, am reuşit să fug în cameră de-un soldat şi-am închis uşa cu cheia, deşi geamul era deschis. şi dacă n-ar fi fost, era numai geam, putea fi spart uşor de oriunde, apoi intrai fără probleme. afară era numai piatră şi soare. mă gândeam să scriu o poezie (pentru cine, pentru ce ?), mă gândeam la So So şi pe unde ar fi fost. armata aducea încontinuu palmieri şi în rest ziceai că eşti în Libia. voiau să dărâme toate clădirile şi deodată l-au trimis pe directorul de Jazz să stea de vorbă cu mine, să negociem. ne tăiaseră apa şi ne făceam toate nevoile în cameră. eram cu încă cineva. mai multe nu mai ţin minte. în orice caz, senzaţia nu se poate descrie. umanitatea voia să se sinucidă. mai întâi trebuia să murim cei care nu munceam, după ce săpam gropile bineînţeles. Iar la final nu mai urma nimic, soldaţii erau setaţi, de piatră şi ei, toată lumea de altfel, frica era ca o instalaţie de muzeu agaţată pe la felinare. un fost coleg de liceu – faţa suptă, buze mari, ochi albaştri, părul blond, se plimba detaşat si se mândrea cu faptul că ghicise exact data la care se întâmplau toate astea. apoi m-a convins şi pe mine că ştiam matematică de premiant, dar eu tot recalculam şi degeaba. doar uneam punctele, parcă din cauza mea se produceau dezastrele. următorul care venise era Silviu – inginer şi prieten bun de-al meu. m-a închis ca la fazAN. trebuia să termin treaba. Perjovschi se uita la TV, dar nu ieşea afară.

când m-am sculat, am intrat pe FBK să opresc totul în loc. acum să recitesc, poate ar mai fi ceva.

text & foto: