Ses yeux

18555119_10210934653459487_91508487_n

„Haide, nu mai fii așa, nu vrem să vii cu noi. La noi e altcumva. Nu e păcat? Ne-am jucat destul, am obosit și noi”, îi spune unul dintre ei mângâindu-l pe cap. Mâna neagră care-l mângâie cu drag îi aduce aminte de cineva. De cineva care avea gustul ei, mirosul ei, ecoul ei dintr-o altă viață. Nu a ajuns să o vadă în viața asta și a căutat peste tot, dar în viața asta nu a mai găsit-o. A întors munții de pietre, a înotat oceane întregi, a răscolit și devorat atâtea suflete în căutarea ei. A ucis cu sânge rece iubiri primite. Ochi triști, plini de lacrimi îl urmăreau cum se îndepărta de oameni care-l iubeau. Mulți au suferit din cauza lui. Mulți au rămas cicatrizați de el, a lăsat multe răni deschise. Totul în zadar, nu a mai găsit-o.

Își ridică ochii către demonul care-l mângâie și îi spune:

„Mă sufoc. Dacă nu mai pot fi eu pictorul cuvintelor mele vreau să devin ca voi. Să mă hrănesc cu ceea ce vă hrăniți voi. Nu am mai găsit-o aici. M-am tot uitat după ea și nu găsesc nimic din ea, doar câteva umbre noaptea. Mai găsesc câteva cuvinte ce le-a scăpat ea din buzunare… dar sunt pline de sânge și de frică. Le-am luat cu mine ca să i le aduc înapoi. Le-am curățat, le-am încălzit și le port peste tot cu mine. Tot am sperat că o voi găsi să i le dau. Acum nu mai sunt eu, sunt prea mult făcut din ea. De aceea mă sufoc.”

„Nu vrei să faci asta, uită-te la noi. Adu-ți aminte cun ne-ai născut, cum ne-ai plăsmuit. Cât de frică ți-a fost, cât de tare urlam toți. Îți mai aduci aminte anii aceia în care te-am surzit? Anii aceia în care te-am orbit? De ce vrei să devii și tu unul ca noi? Nu e păcat? Crezi că noi nu am vrea să mai dormim? Și noi i-am căutat demonii ei…”

El se ridică și, nervos, îi aruncă mâna.

„Cum adică i-ați căutat demonii?! Ce treabă aveți voi cu ea? Voi sunteți ai mei, ați înțeles?! Ce mă fac eu dacă voi dormiți? Unde o să mă duc eu? Ce o să fac eu? Nu! Nu puteți pleca, o să mă lăsați cu nimic. Doar ea îmi poate face asta. Doar ea îmi poate lua tot, pentru că ea nu mă sparge în ceea ce am scris, voi dacă o faceți mă veți rupe”.

Demonii din jurul lui, care priveau scena, se întorc speriați către el. Era prima oară când urla către demonii lui, prima oară când se ridicase și le vorbea așa. Cu ochii sclipind a negriciune, cel care îl mângâiase îi spune:

„Uită-te la tine… cum poți spune că nu ai găsit-o? E prima oară când ne înfrunți. De ce ne-ai ascuns asta? De ce ne-ai ascuns că, de fapt, ai găsit-o? Vrei să ne arunci în nebunie? Asasinule!”

El le zâmbește calm. E glacial la suprafață. Pielea-i e rece, dar interiorul cald și curat. Întinde mâna, arătând către un uragan din depărtare, și le spune: „Voi nu ați căutat-o. Știu că m-ați mințit. V-am urmărit pe fiecare în parte. Să nu vă uitați în spatele vostru”.

Speriați de vuietul tot mai surzitor, demonii se aruncă în trupul lui, caută protecție. El e atacat din toate părțile, dar nu se mișcă. Demonii nu mai pot intra. Sunt izbiți de pământ de fiecare dată când încearcă să-i intre înapoi în gânduri, în suflet. Vuietul se apropie, uraganul e tot mai aproape…

„Nebunule! Oprește-o! Ne omori! Criminalule! Cum ne poți face asta? Cine te va mai scrie?”. El nu mai spune nimic. Doar zâmbește. Demonii în continuare se izbesc de el. Rând pe rând se prăbușesc la pământ cu ochii închiși. Ultimul care a mai rămas în picioare, plin de sânge, tăieturi și răni deschise, mai are puterea doar să întrebe înainte de a cădea și el: „De ce te-am făcut?”…

Uraganul e acum în fața lui și se liniștește brusc. Din el ies doi ochi cu puncte în ei.

„Pe unde ai fost?”, întreabă el.

„Am fost să rup o floarea-soarelui. Știi că îmi plac. Am stat mult?”

„Nu. Ai venit exact când trebuia, dar nu mai pleca”, răspunde el.

Foto Credit: Fotografiidecitit

 

Scrie un comentariu