Psycho(logical) Bunny

pit psycho bunny

S-a jucat la fosta fabrică Teba, în cadrul festivalului Particles, timp de două zile. În prima zi cu actrița Carmen Vlaga, în a doua cu actorul Ioan Peter. Eu am prins ziua a doua, iar în cadrul piesei am fost numărul 8, fiecare membru al publicului fiind numerotat. Numărul 8 este unul norocos dacă ești puțin antisocial și nu-ți place să ieși în lumină. Nu am voie să divulg prea multe despre această piesă de teatru. Producătorii cenzurează recenziile, asta în condiția în care piesa vorbește chiar despre cenzură, fără să aibă un mesaj politic, ci mai degrabă umanitar. Sigur, aș putea să zic că mi se rupe de părerea lor și să public acest text exact așa cum l-am scris inițial. Oare vor veni după mine? Oare voi muri?

Am văzut la viața mea câteva piese de teatru, dar nici una nu se compară cu „White Rabbit, Red Rabbit”. E ceva ce trece mirobolant dincolo de cele mai noi tendințe ale teatrului interactiv și freestyle. În primul rând, actorul care-l joacă, habar n-are ce-l așteaptă până să-nceapă efectiv piesa. El joacă, aparent, singur, dar între timp își dă seama și el că publicul are un rol la fel de important, cu toții sunt la fel de părtași în această nebunie juvenilă, în acest thriller de Animal Planet pe cât de psycho, atât de psihologic. Piesa e în stare să amuze, dar să îi și șocheze pe toți cei din sală (ori hală industrală, buncăr ilegal sau Tibetul lui Brad Pitt, n-are importanță unde), fără excepție. Fără discriminări. El, actorul, primește scenariul într-un plic și se acomodează pe parcurs. În această piesă, actorul nu numai că are voie, dar este obligat să se inspire din hârtiile care i-au fost puse în mână, ba chiar să urmeze și să reproducă cu sfințenie pașii, jocurile stupide și gândurile autorului.

Dar cine e autorul și ce vrea de la noi?

Pentru că este foarte clar că ne manipulează deliberat. Se crede un Dumnezeu musulman sau un Mahomed englez printre noi. O voce caldă a Diavolului păros. Ori un „baby Jesus” neacceptat de societate.

Îl cheamă Nassim Soleimanpour și este iranian. Aflăm din această piesă… practic, din „scrisoarea lui deschisă”, tot ce contează și tot ce nu prea contează despre el. Ce înălțime și ce greutate are… și că este foarte păros. Nu mai rețin dacă ne divulgă că are, de fapt, doar 34 de ani, dar aflăm acest lucru despre el de pe Wikipedia. În scrisoarea lui către noi (cei care decidem să-i fim martorii „testamentului său literar”), ne vorbește ca un personaj Biblic care deține un blog pe WordPress… sau nici măcar… pe fucking Blogspot, dar unde îi lipsesc vizitatorii cu desăvârșire. Tocmai de aceea, ne vorbește din trecut unui public din viitor, unui public de oriunde de pe blog… vreau să zic glob, unui public care, în caz că va da  – din pură greșeală – de această capodoperă ciudată, va acționa ca un hacker de trei lulele, cu mustrări de conștiință, capabil să arunce în cuptorul cu microunde hard-ul calculatorului în secunda a doua.

Nu vreau să știu ce o fi fost în mintea săracului Ioan Peter. I-am văzut expresia feței. Nu știu dacă am fost singurul care a văzut acest lucru, dar faptul că puteam să fiu singurul m-a speriat mai mult decât expresia în sine. Ai tinde să crezi că actorul, de regulă, știe ce face. Că el știe ce urmează, doar publicul nu. Ei bine, aici, ești la fel de prost informat ca și actorul. Aș spune că ești fentat, jucat pe degetele unui Zeu invizibil dintr-un colț ascuns, care așteaptă cu nerăbdare să părăsești sala și să te întrebi „Ce naiba a fost asta?!”.

„White Rabbit, Red Rabbit” este o dovadă irefutabilă că teatrul mai poate să ofere ceva nou publicului… și chiar viitorului. Frumusețea sorții e că această idee inovatoare vine tocmai dintr-o țară islamică.

Nassir Soleimanpour merită un International Ibsen Award, dar care să nu-i ajungă niciodată prin poștă. Hai noroc și sănătate! :)

Scrie un comentariu