To love a drug, one must become one. Or he will overdose on himself

Iubesc un drog… cu iubirea și loialitatea unui drogat. Iubesc să-i aud vocea, dacă nu o aud într-o zi, atunci intru în depresie, am semnele unui om care își începe sevrajul. I am irritated, I talk nonsense, I become bipolar, my skin itches from the inside… All of this because I am not with her. Iubesc ca un drogat iar ea mă tratează ca pe un drog, mă inspiră doar puțin cât să știe că vin înapoi la ea. Niciodată nu ia supradoză, niciodată nu face pasul acela care ar distruge-o. În  moarte ai de toate doar libertate nu. O iubesc ca un drogat, iar ea iubește muzica… așa că am încercat să devin și eu una. Am încercat prima oară așa cum am știut eu, să îmi arunc nebuniile de cuvinte pe masă, în fața ei. Doar au surprins-o la început, apoi ca iarba ce o mai fumez eu, fiind drogul prea ușor, și-a pierdut interesul. I-am arătat apoi din nou fumul albăstrui din țigara mea, frumos învelită într-o foaie de culoarea plămânului. Nu a mai deschis-o, era obosită, era plecată deja de mult de lângă mine… hmmm, stau să mă gândesc dacă a stat vreodată lângă mine.

„Da, acolo pot sa îmi petrec noaptea, dar aici cu tine, nu. Trist, nu-i așa? Dar facem noi cumva”

Da, trist. Trist că mi-a fost frică, că m-am mai cenzurat uneori și nu i-am arătat și celelalte linii albe ale mele. Însă m-am hotărât să devin drogul acela cu tot dinadinsul așa că m-am căutat pe mine acolo unde am știut că doar eu mă mai înțelegeam. A fost un moment în trecut când aș fi dat orice, mi-aș fi vândut mântuirea doar ca muzica să nu se oprească, să îmi urle încontinuu în urechi. Un moment în care, vedeam totul plutind, adevărul din fața mea era mai adevărat decât orice, lumea în jurul meu nu mai avea nevoie de somn, mâncare sau… iubire. Era un loc în care, singurul lucru ce conta era muzica, ea să nu se oprească, pentru că noi simțeam că putem dansa la nesfârșit. Până când muzica se oprea, iar totul în jur se făcea scrum suflat de vânt. Pereții colorați se transformau în foi scorojite, urâte, lumea noastră mare se făcea închisoare. Brusc eram toți triști, toți vroiam cu disperare să ne întoarcem acolo unde eram fericiți. Brusc realizam că simțim din nou nevoia de iubire, și simțeam că parcă ni s-a creat această necesitate. Deveneam revoltați, ne simțeam trădați, folosiți. Ne simțeam uciși cu bestialitate. Până când venea din nou muzica și ne transforma în sunete pe arpegii. Uitam cu totul de trădare și… dansam… doar dansam…

Acolo m-am dus eu într-o seară, să îmi aduc aminte cum e să fii un drog, să devin unul pentru ea. Dar eu mă apropiam de supradoză fără să știu, cumulasem toate melodiile într-un singur mix.

Pe cum cânta muzica, am început să îmi aduc aminte de toate momentele când ea s-a oprit și atunci dădeam MAI TARE! Mă dureau gândurile ce le găseam la mine în buzunare, am scos palmele din ele pline de sânge și am mai cerut o cafea și am dat din nou mai tare. Am fost aproape să îmi mint cerneala de pe piept care mă striga, cuvintele de pe el începeau să mi se târască cu zornăituri de lanțuri către gât sugrumându-mă. Vroiau să mă reducă la tăcere, să nu rostesc minciuna.

„Mă duc să mă plimb cu bicicleta, să mă gândesc cu cine îmi petrec weekendul dacă tu pleci”

Cu cine știam deja, cu ceea ce nu reușisem eu să devin înainte cu o seară. Ceea ce ea iubește… ceea ce o echilibrează, o aduce în starea logică de funcționalitate. Ea se duce cu lumina care îi aduce căldură în întuneric. E singurul lucru care nu o va dezamăgi niciodată, nu o va minți, nu o va face să sufere… e singurul lucru de care poate să fie sigură vreodată în viața ei că are abilitatea de a o face fericită. Eu reușisem să îi ascund doar câteva zâmbete într-un colț al gurii fără să știe ea. Nu pot să intru în competiție cu Marele Alb. Încă îmi port rănile pe un scut deja crăpat, de unde pizda mă-sii atâta forță?

„Dacă ajungi să iubești pe cineva, atunci îi dai drumul dacă vrei să nu-i faci vreun rău”

După care a pus paharul de vin jos. I-am dat dreptate iar paharul meu de vin a încunviințat și el. Nu i-am spus că mă tot zbat cu asta. I-am arătat doar un număr și o lună de pe o foaie ce o scrisesem cu o săptămână înaintea vorbelor ei. „13 Iunie”. Atunci i-am scris ei că o iubesc, dar nu i-am arătat. Nu i-am arătat pentru că mi-era frică. Eu eram o cafea de dimineață, nicidecum ultimul hit ce umplea cluburi întregi. De aici a pornit hotărârea de a-i scrie din nou… Vis de copil, fate’s fool, nu a mai interesat-o câtuși de puțin. Și cât de departe călătorisem pentru cuvintele alea, cât de mult mă mai dureau picioarele de la umblat, cu câți străini nu vorbisem… „N-am mai citit” . Nu-i nimic, nu era important. Nu mai era.

Va mai primi o scrisoare. 13 iunie. Și îi voi da drumul. I can not kiss a shadow and do not posses balance to not overdose. With me there are no chances of halves of measures… I am always to the extreme. I want all of it, maybe that is why I am so afraid… if I have it all, won’t I overdose?