Ea în față, eu în spatele ei. Mergea vorbind, călcând cu grijă prin iarba înaltă și căuta un loc unde să stăm de povești și …unde „nu sunt murmici”.

Am ajuns într-un loc unde era destul de greu de trecut dar m-a urmat, i-am spus că este cărare pe unde mergem… nu i-am mai spus că și dacă nu era una, îi voi face eu una, îi voi bătători eu una. A avut încredere în mine până la urmă și m-a urmat.

Mergea în fața mea, iar mirosul ei se lăsa ca o briză în urma ei, sărutându-i la părul și ajungând la mine în nări pictându-mi interorul. Călcam pe ea, pe ea de dinainte cu o secundă și îmi venea să zăbovesc puțin acolo, în punctul acela de suspensie.

Începusem și eu să îi povestesc de întalnirea mea de zece ani de la terminarea liceului și cum, ca și în filmele americane, consideram că mulți vor veni ca să epateze. Unul cu o mașină, altul cu un job foarte bine plătit, poate o funcție înaltă.

„Nu că m-ar deranja foarte tare, oricum mă duc pentru că unii mi-au rămas prieteni dragi. Eu n-am mașină, nu sunt proprietar de firmă… eu cu ce să mă laud?”

Nu apucasem să pun punctul de la semnul întrebării iar ea mi-a spus:

„Tu ești proprietar de vise”

Citisem în cărți de scriitori de calibru asemenea metafore, însă nu mă așteptam să ajung să fiu contemporan cu una. Mai mult decât atât, să fiu eu subiectul metaforei. Nu mă așteptam să o spună EA.

EU le scriu, metaforele mie îmi sunt supuse… iar acum am ajuns eu supusul uneia. M-a umplut de fiori, nu știam cum se simt aceste cuvinte pe pielea mea, dar le-am îmbrăcat cu mândrie.

Îmi era teamă că-i voi auzi cuvintele în cafeaua de dimineață, îmi era teamă că nu mă mai vor înfiora, însă au rezonat cu mirosul ei și al cafelei. M-au îmbătat și m-au așezat duios între metaforă gura ei și decorul trupului ei.

Și acum îi simt gustul… V-am mai spus că știe să picteze și să cânte la vioară?