În timp…

in timp raluca medeleanu arad culture

Stau la o masă. Beau o cafea. Scriu. Nu am nici un chef. Totul este cum trebuia să fie. Mă simt mai scaun decât scaunul pe care stau… Locuri diferite, locuri comune, spaţii calde, crepusculare. Sunt rânduite toate să existe undeva unde nu le poţi intui. Şi cu toate acestea nu mă mir. Pierd noţiunea de spaţiu, pierd noţiunea de timp. La ce îmi folosesc oare? Ar fi normal să mă cramponez de ideea de timp, de spaţiu. Dar eu nu aparţin nici unui timp, nici unui spaţiu. Nimeni nu o face… Sunt doar nişte termeni inventaţi de oameni, din nevoia de a avea limite… doar două idei abstracte pe care cu toţii încercăm, fără izbândă, să le cuprindem…

Mă deranjează un singur lucru în timp ce scriu: ceva ticăie în pieptul meu, în partea stângă. Mă asurzeşte, îmi loveşte timpanele cu pietre, mă huiduie, mă înghionteşte, mă ameţeşte, aleargă nebuneşte… şi încet, încet, îmi opreşte gândurile să continue…

Am să-l pun pe masă, sub o carte, pentru că m-a incomodat întotdeauna, m-a crispat. Mai este unul tot acolo, dar inert, mai inert decât inerţia pe care o drămuieşti cu zel de omidă prizonieră în propria-i gogoaşă plictisitoare.
Cineva ar putea să-mi explice trebuinţa unui instrument de măsurat timpul, în speţă, un ceas?

Comments are closed.