WPB! WPB! WPB! WPB!

Wattican Punk Ballet – Flex, 30 aprilie

Când mi s-a propus să scriu articolul de faţă, am zis că îl fac pe loc, pentru că indiferent de domeniu, îmi este mai mare dragul să scriu despre un subiect cum e zona culturii underground. Întotdeauna m-au interesat la culme muzica şi trupele avangardiste, şi mai ales cele care ne vizitează din când în când oraşul, meritându-ne toată atenţia. În plus, eu de obicei nu reţin date, dar când mă interesează un subiect şi decid să mă implic sută la sută, nu ştiu cum se face că bag la cap aproape fiecare amănunt. Ce natural ne vine să facem anumite lucruri, nu-i aşa ? E ca atunci când ţi se face sete şi din instinct te duci să bei nişte apă.

Mergând mai departe, ştiţi cum se întâmplă când vă plimbaţi cu scroll pe FBK şi dintr-o dată daţi peste o minune de event la care nici naiba nu se duce dacă nu îl promovează careva cu cel puţin două săptămâni înainte ?

Ei bine, asta am păţit eu acum câteva zile, când am văzut că în Flex vin cei de la Wattican Punk Ballet, un duo armean trăsnet, plecat din Moscova şi stabilit definitiv în Budapesta, care colindă plaiurile Europei având la activ un album nemaipomenit şi doi ani împliniţi ai trupei. Ah da, şi un dvd lansat în urmă cu o săptămână, pe care l-am achiziţionat la finalul concertului şi care prezintă evoluţia Live a acestora. M-am făcut şi cu o semnătură şmecheră de la Karen Arutyunyan , care a desenat o chitară în josul coperţii, iar dedesubt a scris ,,Ria, ria Armenia !’’.

Cei doi sunt un el (chitară) şi o ea (tobe, breton, umeri dezgoliţi), mai exact fraţii Arutyunyan, şi din câte am găsit pe net, genului abordat de aceştia i s-ar zice art rock. Dar să lăsăm deoparte încadrările (care niciodată nu mi-au plăcut), pentru că vreau să vă explic cum s-a întâmplat totul.

M-am strofocat să invit o grămadă de oameni, să le trimit prietenilor mesaje în privat, să-i cooptez şi pe cei de la KF, care au susţinut evenimentul cu share-uri şi au chemat peste o mie de persoane, rezervând la rândul lor o masă întreagă. Nu pot să uit nici de prietenii de la Special Arad, care pe ultima sută au acceptat să publice un scurt material, apărut pe pagina event-ului.

M-a bucurat enorm faptul că am reuşit să ne adunăm, pentru că unu la mână, trupa sună incredibil, doi, biletul a costat 5 fucking lei, şi trei (îmi pare rău s-o zic), evenimentul a avut parte de o promovare pur şi simplu execrabilă din partea organizatorilor (invitaseră 60 de oameni, atât). În fine, trecând şi peste faptul că unul din microfoane a cedat chiar înainte de concert şi că sunetiştii nu au fost atenţi când tipa (căreia nu-i mai mergea lavaliera) îi strigase în repetate rânduri să taie monitorul, totul a mers destul de bine, aplauzele aducându-i pe aceştia înapoi pe scenă pentru două bisuri pline de energie.

Ce am făcut mai departe ? Pe pagina mini-turneului transilvănean al acestora am postat vreo opt clipuri de o calitate cel puţin excelentă (pe lângă posterul iniţial), ştirea de pe Special, albumul WPB de pe Soundcloud şi Myspace. Apoi am început să distribui remindere pe Facebook de mai multe ori pe zi. Cu ocazia asta ţin să-i mulţumesc şi lui Mihai Molnar pentru contribuţie.

La sfârşitul acestei poveşti online am intrat pe pagina oficială a trupei şi le-am trimis armenilor noştri un ultim mesaj în privat. Aşa că din punctul nostru de vedere, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să-i promovăm. Problema care era ? Show-ul ar fi avut loc cu doar o zi înainte de sfântul 1 mai muncitoresc, şi în aceeaşi seară s-a ţinut şi Ziua Internaţională a Jazz-ului la Cinema Arta, unde s-au ocupat cu brio cele 260 de scaune disponibile. Prin urmare, am cam avut emoţii. Dar repet, ne strângem tot mai greu şi suntem din ce în ce mai puţini cei care aleg altcevaul.

Însă părerea mea e că dacă ne mobilizăm cât de cât cei cu interese comune, vom putea acumula în continuare „victorii” de genul, care au puterea să ne scoată din starea de stres şi letargie în care am ajuns să trăim. Pe scurt, da, se poate, numai să ieşim din casă, să vrem şi să nu generalizăm. Adică să credem în posibilităţile care ne-au mai rămas. Sau vom învăţa să le inventăm pur şi simplu. Şi ştiţi de ce zic asta ? Pentru că de nicăieri am avut şi un cameraman care a venit să filmeze, şi pentru că la sfârşit am stat la discuţii cu managerul celor de la WPB, care m-a anunţat că la vară se vor întoarce în Arad cu un mega performace, „Budapesta nu-i deloc departe”. Eu ştiu unde, dar nu vă zic, deocamdată e secretă locaţia. Cel mai probabil vor veni în formula completă, care include şi un flautist, tobar, saxofonist, o cântăreaţă la harpă şi un cor de fetiţe cu lanterne, purtând fuste de balet şi măşţi de ierpuraş. În concluzie, dacă vremea le va permite acest lucru, veţi vedea ce faină orchestră au şi ce frumoase sunt micuţele !

Mai jos aveţi nişte materiale video/audio în format HD şi HQ, care includ şi a doua trupă în care cântă solista (Gaya Arutyunyan – personal, mie mi-a adus aminte de Skunk Anansie, Janis Joplin şi Diamanda Galas, iar Karen de Buckethead), Deti Picasso, plus filmarea din Club Flex. Sperăm să vă placă nebunii la fel de mult ca nouă. Pe data viitoare !

Ba nu, mai ceva ! Ştiaţi că Gaya a colaborat în 2010 cu Bobby McFerrin ? Daţi un click pe ultimul clip să-i vedeţi împreună pe aceeaşi scenă !