Copyright: Seth Siro Anton – coperta albumului „Divination” – Spanking Hour

The human contradiction.

Știți ce e aceea?

E atunci când îți dorești să visezi dar nu reușești decât să te afunzi într-un coșmar. Unul perpetuu. Știi că e vina ta, știi că doar tu mai reușești să te scoți din asta, dar… ești prins în smoală. Psihicul îți este fragil, mintea nu se mai poate concentra pe nimic altceva decât pe căutarea fericirii și, normal, ajungi să ratezi. Ți-e frică să mai urli, ți-e teamă să mai strigi și ajungi să urli înăuntru. Făcând asta, ajungi să îți spargi ferestrele sufletului. Astfel când el, sufletul, dorește să iasă, să nu mai stea în pieptul tău plin de frici și temeri, iese plin de sânge. E tăiat tot, are răni care sângerează și devine tot mai slab. Atunci se răzgândește sufletul și vrea să intre înapoi, chiar dacă locul e plin de cioburi și calcă pe vise sparte, el tot vrea înapoi. Dar ceea ce găsește e doar un psihic fragil, prins cu picioarele în smoală. Încerci din răsputeri să NU mai fii așa, te lupți să zâmbești la toate răutățile acre care ți se aruncă. Încerci să nu mai ai pornirea de a urla, încerci să SIMȚI altceva. Faci parte dintr-o lume care stigmatizează slabii de îngeri, o lume în care o lacrimă, fie ea și de fericire, se consideră slăbiciune. Suntem învățați să disimulăm, să ascundem, să NE ascundem după degetul arătat celorlalți. Astfel, cel care e fragil și își poartă sufletul pe din afară, e considerat ori nebun, ori indezirabil.

E oarecum amuzant, pentru că singurele lucruri de care se tem acești oameni, acești nebuni, este să nu piardă alți oameni. Atât. Pe când ceilalți, cei normali, cei care fac lumea să se învârtă, se tem să nu își piardă egoul și enormul respect de sine, poziția superioară asupra celor indezirabili.

Nebunii, din păcate, nu pot privi griul acela, ei nu sunt adaptați pentru asemenea experiențe. Ei sunt ori albi, ori negri. În ei se duce o luptă continuă între cele două tărâmuri.

Există o vorbă a amerindienilor în care, mai mult sau mai puțin, sufletul este caracterizat prin doi lupi, unul bun și unul rău. Tot același proverb spune că va câștiga lupul care va fi hrănit mai mult. Și de aici lupta constantă. Indezirabilii nu pot păși în griul acela în care mulți își sucombă adevăratele sentimente pentru că nu suportă mediocritatea în care le sunt aruncate trăirile. Nu suportă limitele. Albul, ca și negrul, este infinit, însă griul are limite. De la un punct sau altul griul merge către alb sau către negru.

Sunt momente în care ești în genunchi și sunt momente în care ești printre nori. There is no „in between”. Ceea ce este trist este că nici nu încearcă cineva să înțeleagă blestemul acesta. Pentru că în fiecare zi, nebunii se lovesc de pragmatismul celor care pot păși pe gri și ajung să pășească și ei în mod forțat, pentru a nu fi considerați antisociali. Este o luptă pe care o poartă zilnic, iar la finalul fiecărei zile, când ei doresc doar liniște și poate o vorbă bună, ceilalți doi lupi se trezesc și începe masacrul. Anxietăți, atacuri de panică, false încrederi în sine… Toate acestea pe un câmp de bătălie însângerat de atâtea vise transformate într-un singur mare coșmar: realitatea. Dimineața, nebunul se trezește istovit, își zâmbește forțat în oglindă și își spune: „Haide, o nouă zi în care ai șansa să te restabilizezi, să te refaci, să redevii omul de care îți era atât de drag odată. Să fii echilibrat.” Forțându-se să zâmbească, în interior, pereții sufletului se cutremură. Amintiri reci cad peste marmura albă a uitării.

Sufletul simte că nu este băgat în seamă, simte că este prea mic pentru o lume în care… nici nu a contat vreodată prea mult.

Da, textul nu mai este unul de iubire, muza nu mai există, textul este unul de autoanaliză, una pe care cu regret mi-o fac. Descopăr că slăbiciunea mea este exact slăbiciunea de care nu reușesc să mă mai scutur, îmi doresc explozii de culori, însă mi-e teamă de sunetul exploziei. Dacă îl aud, fug. Și fug de mine. Aș vrea să mă ajung odată, cândva, dar simt cum, încetul cu încetul, am înlocuit realitatea… reală ca să zic așa, cu o realitate a mea. Sunt prins în smoala ei, dar lupt, să nu credeți că nu o fac, lupt încontinuu cu acest deziderat al fericirii și stabilității, sunt conștient că trebuie să o fac. Dar și voi trebuie să fiți conștienți că în orice luptă există și un învins, iar eu lupt cu arme din trecut.