Eu: Oare și iarna asta o să mă prindă singur? Nu mai am chef, în plm…

Ea: Noa… stai să treacă vara…mai e mult până atunci.

Eu: La dracu’!

Ești cruntă și crudă cu tine, și în același timp permisivă și sfâșietor de îngăduitoare cu restul lumii. Ești versiunea noastră, a omului de rând (noi, cei ce iubim în fiecare zi) a protagonistei din Amélie. Nu îți ierți nimic, nici cea mai mică abatere. Te temi atât de mult de ce zic sau ce gândesc alții despre tine, încât ai uitat să te uiți în oglindă și zâmbești. Tu nu vrei doar să ajuți oamenii, tu vrei să ajuți totul din om. Și dai totul din tine, până când ajungi seara acasă și realizezi că ai dat totul în ziua aceea. Mai crunt este să realizezi că ai dat totul și multora nici nu le pasă. Îți creează impresia că dacă ei nu au observat înseamnă că „totul” tău nu e de-ajuns. Că e prea puțin, când de fapt puținul acela pe care îl vezi tu că a rămas la ei e tot ceea ce au. Exact ce le-ai dat tu, că fără el… nu ar mai avea nimic.

Nu mai plânge și nu mai investi minute-n șir gândindu-te „dacă” sau „oare”… ai mult prea multe certitudini în viața asta ca să îți ocupi timpul căutându-te pe tine în ochii celor care nu își fac timp să te vadă. Sunt alții care te privesc, de departe, constant.