Nu pot trăi printre fantasmele tale, printre firele de nisip care îți alcătuiesc țărmul de care valurile trecutului tău se tot sparg. Pentru că eu aveam liniștea muntelui, iar acum valurile tale îmi sparg timpanele de puternice ce sunt. Parcă mă ceartă încontinuu că am venit să îți stric castelul tău de nisip. De fapt, eu voiam să mergem să ne construim altul. Să plecăm de pe o plajă deșartă unde multe suflete goale se plimbă în regret. Te trag de mână să plecăm, dar sufletul tău nu este încă golit de tot nisipul de acolo. Îl aud și eu cum zornăie pe acolo, în pieptul tău. Se pare că tu nu vrei să îl auzi, dar încă e acolo. Eu a trebuit de multe ori să îmi ignor sufletul, asemeni ție, și doar atunci când mi-am dat seama că numai eu îl pot goli de nisipul trecutului, am putut să construiesc altele castele.

Te uiți în spate și nu observi că eu te strig, că te scap din mână. Îmi aluneci și realizez că nu am ce face să nu se întâmple asta. Îmi răspunzi: „vin imediat”, când eu te întreb :„mă iubești?”. Nu mai poți fii atentă la noi, și nu am de ce să te judec. Am fost la fel, fiecare dintre noi am ascuns un monstru undeva sub valuri…

Unii au reușit să plece de plaja aceea, în timp ce alții privesc spre mare și își așteaptă monstrul. Pentru ei, pentru cei care își așteaptă monstrul să-l privească măcar pentru o clipă, timpul, la fel ca oamenii, trece pe lângă ei și nu mai ajung să plângă pentru ei. Se uită ei pe ei. Așa își plătesc eternitatea, cu faptul că nu se mai iubesc pe ei, că își lasă sufletul cu puțin nisip înăuntru, asemeni unei zornăitoare. Și cu zgomotul lor, oamenii aceștia stau pe lângă țărm, ca un far ce ar trebui să lumineze calea corăbiilor pierdute pe mare, atât doar că ochii  lor privesc departe , către adâncuri, iar corăbiile care au plecat de pe alte țărmuri ca să îi salveze, se strivesc de stânci.

Restul pleacă de pe plaja cu nisipul ud de lacrimi, cu inima strânsă și mâinile încleștate a neputință. Însă se vor întoarce la răsărit, ei nu mai pot privi apusul, nu cu sufletul gol. La răsărit, la fel ca valurile, se întorc. Se întorc mereu să caute suflete goale asemeni lor, așa cum m-am întors și eu. Doar că tu nu erai încă pregătită să ne construim un castel. Voi pleca la apus…