I

Mă holbez la ecran şi strâmb din buze, trăgându-mi-le înăuntru de parcă m-aş uita la o imensă lămâie de şapteşpe inci. Am un colac de grăsime în jurul meu. Ajutor ! M-am îngrăşat opt kile. Elvis. De patru zile totul se amestecă în mintea mea. Am început să ies în oraş să îmi beau zilele; de fiecare dată de la una-două căni de cafea ajung să pierd numărul de shot-uri. În fiecare dimineaţă mă scol pentru ca seara să o iau din nou de la capăt. Nu mai ştiu cum trec zilele. În ritmul ăsta, probabil că din Crăciun o să mă trezesc în plină vară. Noaptea am coşmaruri, ziua sunt depresiv. Zile-n şir am insomnii. Lângă interfon, de fiecare dată când intru sau ies din scară, aflu dintr-o reclamă ,,Atrium’’ lipită primitiv cu scoci despre nostalgia cumpărăturilor de iarnă.

Iau pastile de răceală şi le amestec în stomac cu pălincă de pere. În KF, scuza e aceeaşi, îs bolnav şi beau Absinth-ul ca pe un remediu, ca pe un sirop de tuse împotriva răguşelii, în doze considerabile prescrise de mine. Mă plimb ca o sugativă prin oraş şi ajung să înfulec te miri ce combinaţii scârboase din frigider înainte să mă bag în pat. Visez că mănânc în timp ce dorm. Sunt mai adesea mahmur, dezorientat şi în urmă cu tot. Gândurile îmi sunt vraişte, degetele îmi miros a tutun. Îmi încep ziua preparându-mi un suc acru de mere cu lămâie, menit să îmi mai taie din greaţă. Vitamine. Fructe. Le arunc în blender pe toate, le ciopârţesc în bucăţi şi torn apă peste, cu gheaţă. Mănânc apoi o mână de nuci cu o linguriţă de miere. Ies pe geam şi iau contact cu aerul, sperând să mă trezesc.

Zilnic mă târăsc lamentabil prin casă ca o creatură în pijamale, care, odată ajunsă la taste priveşte confuză, mărindu-şi ochii, sorbind adânc din cafeaua nisipoasă, simţind-o pe dinăuntru cum i se prelinge atât de rece pe oase. Stau apoi de două ori pe gânduri înainte să pun corect timpurile gramaticale.

Într-o marţi, fumat, mort de beat şi rupt de foame pe deasupra, m-am trezit hoinărind pe stradă şi ulterior curâţând cartofi în apartamentul unui prieten. Săptămâna trecută m-am pomenit cu o fereastră cu nori deasupra capului şi cu un negru (din Cali îmi spunea că era) cu dreduri de Predator trăgând de mine să-i traduc nu ştiu ce, după ce cu o noapte în urmă adormisem piatră la el în mansardă. Îl auzeam din somn cum chiuia şi zdrăngănea la o chitară pe care o împrumutasem seara aceea de la un amic. Inflexiunile vocii sale urcau scara interioară până la creierul meu înnecat de alcool.

Mă uit în oglindă şi văd în loc de ochi două mărgele negre sclipitoare. De pupile nici nu are rost să vorbim. Mi-am pierdut iar portofelul. Din fericire, l-am şi găsit din nou. Mi-am ars din greşeală o sprânceană. Când nu mai scriu, îmi simt gândurile ca pe bucăţile acelea mototolite de hârtie aruncate lângă teracotă care nu au apucat să ardă cum trebuie. Îmi vine să mă dau de pereţi. Futu-i mama mă-sii de treabă.

Faptul că n-am mai scris, faptul că n-am mai citit, faptul că n-am mai făcut practic nimic, faptul că nici la un film nu pot să mă uit… toate mă descompun şi mă mănâncă de viu. Faptul că oricine cu care intru în contact respinge din start o conversaţie normală. Faptul că nu pot supravieţui într-o lume indolentă, brutală, încăpăţânată şi totodată extrem de banală. Şi în fine, faptul că o întâmplare (să-i zicem recentă) petrecută acu o săptămână la Timişoara m-a enervat la culme m-au determinat să scriu acest articol.

II

Parcă luasem foc. Săream şase scări deodată să ies odată (!) naibii din bloc. Aveam impresia că până şi saltul îmi fura din timp. Atât de grăbit eram, încât mă gândeam deja la un eventual upgrade pentru forţa gravitaţională. După aceea m-am hotărât să nici nu mă mai gândesc la nimic, pentru că parcă până şi asta îmi încetinea ritmul, la fel cum creierul şi cugetările ţi le încetineşti muncind. Zdrang ! Uşa de la scară, împreună cu toată încolăceala de balustradă clătinau gălăgios întreg blocul, trăznind clădirea cu zgomot. Trebuia să ajung la gară. Rapid ! Aveam nişte bretele Tucă Şow care îmi cădeau periodic, ba de pe-un umăr, ba de pe altul. Îmi luam avânt destrăbălat, din umeri, din gât, ca un atlet aflat pe ultima sută… Fugeam ca un descreierat.

Mereu ai impresia că odată ce începi alergătura spre undeva unde trebuia să fi ajuns deja. Parcă ai vrea să-ţi vezi destinaţia în faţă în momentul luării startului. În fine, trebuia să prind trenul de dimineaţă spre Timişoara pentru a ţine ca invitat absolvent şi jurnalist practicant, împreună cu o fostă dragă profesoară, de o vârstă apropiată de a mea, două cursuri pentru anul doi şi anul trei la Facultatea de Vest. Bineînţeles că eram mahmur, bineînţeles că nu mai puteam de somn, bineînţeles că înainte de a-mi lua biletul mă stropisem până la genunchi. Bineînţeles că deşi m-am grăbit ca un nebun să îl ajung, personalul pe care voiam să îl iau a întârziat. Şi să plece, şi să vină pe peron. Bineînţeles că rămas în aşteptare într-un frig crunt, uitasem să îmi iau ţigara dosită în birou, în sertarul din stânga-sus.

III

Ajuns la sala de curs cu Adina, profesoara cu care acum sunt la per tu şi pe care separat de asta o respect atât de mult, oferindu-mi marea ocazie să predau patru ore la rând, (deşi nu am făcut niciodată modulul), m-am ridicat în picioare să văd cu cine am de-a face. Era vorba despre presă în general, dar tema zilei se axa pe cronica culturală şi pe editorial. În primul rând am rămas şocat. I-am numărat treize’şi cinci într-o grupă, ceea ce e infernal. Cu atâţia n-ai cum să faci ca lumea treabă. Vor să ne bage intenţionat pe toţi grămadă. Veniţi la universitate. Veniţi, pe dosare, avem locuri, dar n-avem unde să vă punem efectiv. N-avem săli, calculatoare, scaune.

Cât despre studenţi, dacă ar fi să-i iau individual, nu au niciunul un reper clar. Vorbesc tare şi întruna, la fel cum obişnuiesc să o facă majoritatea moderatorilor (şi când te gândeşti că vine de la vb. ,,a modera”) emisiunilor preaslăvitei cutii magice. Intră în clasă îmbulzindu-se reciproc, fără să se aştepte unul pe altul sau să stea prea mult pe gânduri. Vorbesc în timp ce le explici, nu au răbdare pentru nimeni şi nimic. Râd colorat ca nişte hiene, au machiaje stridente, celulare din altă galaxie, unghii lungi ca la dihănii (majoritatea sunt fete), se îmbracă prost şi toţi sunt echipaţi cu nişte mutre acre. La un moment dat aveam impresia că vorbesc la pereţi. Sunt total nereceptivi, nu scriu, nu citesc presă. Nu îi văd deloc prin redacţii. Pe unele dintre fete mi le imaginez mai degrabă pe la Fashion TV, purtând ceva sumar şi dantelat. Am ajuns să zic şi eu ,,pe vremea mea eram ţinuţi mai în lesă…’’. Însă venind vorba de generaţia mea, noi chiar aveam minimul respect de a tăcea, roşind instant când ni se făcea observaţie sau când nu ne aduceam temele. Dacă anul II la care am ţinut ora au fost mai cuminţi, anul III mă atacau din toate părţile, ca nişte rechini, deşi am venit din drag, fără absolut nici un interes. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi la jurna în Arad.

Revin la formula reverenţioasă, cu menţiunea că o admir pe d-na Baya pentru răbdare şi calm. De fiecare dată când scriu mă gândesc la ce ar zice dânsa. Şi asta pentru că a ştiut (chiar dacă adesea îmi scădea două puncte pentru întârziere la multe dintre articole) să îmi ofere timp pentru a mă deştepta. Pentru a evolua din poziţia de ucenic în cea de jurnalist cu acte în regulă.

IV
Întrebau care-i şmecheria, cum de am ajuns să scriu la o publicaţie online, ţintindu-mă îndoielnici din priviri. S-au mirat când au auzit că a fost vorba de muncă, după care abia au aşteptat să îmi termin prelegerea, luându-mă ca pe un ramolit neinteresant. Deveneam deja enervant. Niciunul din ei nu părea dispus să se profesionalizeze.

Am venit pregătit cu nişte xeroxuri pe care am avut grijă să le multiplic pentru fiecare. Am diversificat. Am adus cu mine o cronică de emisiune TV şi un segment de reportaj tip editorial. I-am lăsat să citească, să-şi dea fiecare cu părerea (deşi niciunul n-o avea). Fetele, ca de obicei, au citit. Băieţii din start spuneau că textul e prea încărcat şi că îi plictiseşte, că are multe virgule, că are prea multe detalii descriptive. În rest, erau doi-trei mai răsăriţi, interesaţi cu adevărat de presa sportivă sau de o Dilema Veche.

Le-am spus ce presupune presa, cum te implici la un ziar o bună bucată de vreme fără bani. Cum trebuie să înveţi în multe cazuri să fii autodidact. Le-am prezentat ce am de obicei la mine în ghiozdan, adică oriunde mă duc am: pixuri, penar, borsetă, creioane, radieră, ascuţitoare, celular, acumulatoare, încărcător, reportofon, cameră foto, lanternă, legitimaţie, adaptor… I-am avertizat că pentru a reuşi în acest domeniu trebuie să fii cameraman, administrator, reporter, corector, redactor şi editor în acelaş’ timp uneori. Cu toate astea, le-am dat de înţeles că jurnalismul, ca orice meserie pe lumea asta, dacă îţi place să o practici, poate fi şi una fructuoasă.

Le-am arătat cum variezi textul şi îl faci atractiv, cum pui imagini şi inserezi videouri de-a lungul său, cum transformi cuvintele în link-uri şi de ce (plus de informaţie opţională). La redactarea unui articol în general, i-am sfătuit să evite clişeele, să pună titluri şmechere (şi nu prea lungi), să rupă cumva textul dacă e prea lung prin intertitluri (Deşi eu niciodată nu le interpun, pentru că vreau să instig la lectură. Apropo, să nu ziceţi niciodată ,,lecturez’’.), titluri la paragrafe, poze sau videouri care coincid cu articolul. Să fie concişi în limbaj, astfel încât să conceapă ştirea după deviza ,,maxim de informaţie în minim de cuvinte’’. Să aibă surse credibile, iar pe lângă informaţia brută să ofere un plus de stil (care după mine, la un moment dat, se dezvoltă independent de tine), personal şi caracteristic, mai ales dacă e vorba de editorial. Să pornească de la ideile de bază, să şi le înşiruiască în prealabil pe liniuţe. Să pornească de la general la particular. Să aibă lead, început, cuprins şi încheiere. În sfârşit, să aplice teoria în scris. Să îşi exerseze periodic mâna.

V

Le-am povestit şi despre cum mă dor ochii de la atâta stat pe comp, despre cum trebuie să mergi tu însuţi la faţa locului pentru a consemna un eveniment, despre cum nu ai acces aşa uşor oriunde, despre cum să îţi creezi o agendă de contacte şi despre cum adesea trebuie să te faci mic şi să te strecori neobservat printre restul să îţi iei ştirea.

Le-am enumerat revistele culturale şi emisiunile TV ok (unele online), de la ,,Dilema Veche’’, ,,Revista 22’’ şi ,,Observatorul Cultural’’ la ,,România, te iubesc !’’, ,,Garantat 100%’’, ,,Profesioniştii’’, ,,Nocturne’’, ,,50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu’’, ,,D’ale lui Mitică’’, ,,Vrei să fii milionar’’ sau ,,Ora de business’’ a lui Moise Guran, Steve Irwin-ul de pe TVR 2. Cât despre contraexemple, staţi liniştiţi, au ştiut ei să îmi dea. Cu duiumul.

Le-am înşiruit numele unor jurnalişti celebri şi noncomformişti care au încălcat cu bună ştiinţă regulile şi şi-au făcut numele cunoscut, precum americanii Hunter S. Thompson, Norman Mailer sau Jack Kerouac. Fiind un împătimit de filme, le-am dat mai multe titluri neconvenţionale, reprezentative pentru fenomenul numit jurnalism, care i-ar putea motiva să înceapă să scrie ca lumea o ştire sau un reportaj (sau efectiv să vrea să înceapă de undeva), dintre care acum îmi aduc aminte de clasicele ,,Where The Buffalo Roam’’ şi ,,Fear and Loathing In Las Vegas’’, recentul ,,The Rum Diary’’, documentarele Kerouac, The Movie şi ,,The Life & Work of Hunter S. Thompson’’, independentele (şi savuroasele în acelaşi timp) ,,Interview’’ şi Delirious, foarte aşteptatul ,,Norman Mailer – The American’’, comedia ,,The Front Page’’ sau mult lăudatul ,,Network’’.

În afară de preocuparea propriei persoane, în afară de ,,Ce obţin eu din asta ?’’ (toţi m-au întrebat cât câştig), ,,Cu ce mă ajută pe mine ?’’ şi ,,Da’ de ce să mă culturalizez ?’’, alte întrebări nu am mai auzit de la ei. Nu i-am văzut deloc curioşi. Din contră., erau o şleahtă de sictiriţi şi nepăsători. Asta cu toate că jurnalistul e indicat să întrebe şi de ce străluceşte Soarele dacă e necesar. Concluzia sumbră, din punctul meu de vedere, este că viitorul jurnalismului e nul. Gata, am plecat. Azi am băut vin. Prin urmare, mă duc să îmi prepar cocktail-ul din fructe. Specialitatea de astăzi include: amestec de vişine cu banană, kiwi, lămâi, mere, portocale şi ţuică (pentru gripă, desigur). Glumesc, l-am terminat deja. L-am băut direct dintr-un ibric mare alb, mâzgălit acum criminal cu pete de roşu pe dinăuntru.

Trăim într-o societate care ne incriminează pentru ceea ce suntem şi pentru ceea ce facem. – citat din mine

P/S, cititorule: Le-am oferit şacalilor până şi un domeniu gratuit, conceput de un fost coleg fotograf care acum se ocupă tot de web design. Site pe care voiam să îl dezvoltăm noi colegii după facultă şi pe care ar fi putut să îl umple ei pe mai departe cu articole. Aranjat, ordonat pe catergorii, cu writter`s guide, cu o interfaţă unică, cu putere de administrare şi parolă. Dar studenţii timişoreni mi-au confirmat din nou părerea, aceea că nu prea mai pot avea încredere în oameni. Aştept să se descopere modalitatea prin care poţi comunica cu delfinii.