E o întrebare nu știu cât de firească cea pe care mi-am pus-o în cap înainte să ajung la spectacolul „Viaţa ca un joc uşor” și anume: într-o astfel de situație, când vorbim de o piesă pusă-n scenă pentru un scop caritabil… ce anume trebuie urmărit, relatat și analizat în cele mai mici detalii? Cauza, clauza sau efectul? Sau, altfel zis, scopul, metoda sau rezultatul? Evident… senzorul nostru instinctiv-umanitar pledează pentru motivul suprem de a o susține pe Alina Țolea care, de şapte ani de zile, se luptă cu o boală necruţătoare – cancerul de sân. O boală a cărei gravitate o înțelegi, poate, doar dacă te lovești de ea în viața de zi cu zi, „simțind” suferința persoanei iubite ori, doamne ferește, chiar pe propria piele. În caz că nu e așa… aici intervine teatrul. Un joc de teatru ușor… a se înțelege: o „miniaturizare” a unei tragedii mult mai ample, dar care poate deschide ochi, suflete, inimi. Fiindcă teatrul, de când lumea… te pune față-n față cu o realitate posibilă, te introduce în „lumea” caracterelor nu doar ca și spectator la câțiva metri distanță, ci și ca un participant static… dar cu atât mai activ psihic, emotiv.

Scopul spectacolului era strângerea de fonduri ce o vor ajuta pe Alina să înceapă tratamentul ce îi poate salva viaţa, la clinica dr. Burzinsky din S.U.A. Cazul Alinei Ţolea a fost acceptat în această clinică, ea având nevoie de aproape 60.000 de dolari pentru întregul tratament, urmând să plece în S.U.A. la finele acestei săptămâni.

„Viața este un vânător”

Alegerea acestui spectacol nu era întâmplătoare, întrucât el aduce în prim-plan lupta cu aceeaşi maladie cu care se confruntă Alina Țolea și familia ei. Linia dramatică a piesei m-a surprins mai mult decât mă așteptasem și chiar mai mult decât jocul actorilor. Despre prestația lor pot spune doar că actrița unguroaică Magyari Etelka a fost puțin peste Bogdan Costea, lucru firesc, ea fiind cea care „purta” povoara cruntă în corp, însă mai intens de atât nu e nevoie de nicio critică. Jocul lor, pe alocuri, a fost chiar convingător… iar în rest, de sensibilizarea publicului s-a „ocupat” însuși spectacolul, cu regia artistică excelentă și decorul simplu dar impunător.

Povestea piesei e relativ simplă, împrejurările fiind responsabile de accentuarea conexiunii cu realitatea oricăruia dintre noi. Tom (Bogdan Costea) și Katia (Magyari Etelka) formează un cuplu tânăr, modern, cu o oarecare răceală în relația lor conjugală deși, în mod derizoriu, sentimentele erau sincere și calde de la bun început. Ceea ce părea a fi o omisiune regizorală, până la urmă s-a dovedit a fi o „strategie” de a evidenția apropierea cuplului după ce, cu greu, după o ezitare lungă și inutilă, dar cu atât mai intrigantă, au conștientizat amândoi lovitura sub (sau peste) centură a vieții. Era de remarcat schimbarea emoționantă de atitudine a lui Tom când încerca din răsputeri să-i arate dragostea și dedicația nemărginită soției, fiind un exemplu extraordinar pentru ceea ce se presupune a fi locuțiunea „împreună la bine și la greu”.

Singura f(r)ază cu schepsis a fost la cina romantică unde Tom și Katia se prefăceau că se întâlnesc pentru prima oară, ea cu o perucă pe cap, iar el mai atent ca niciodată la cuvintele lui, altădată absolut sincere și deloc păsătoare la rezonanța lor sentimentală… dar, inevitabil, a dat-o în bară și aici: Katia: „Tot timpul mă întrebam cine e vânătorul și cine e vânatul în viața asta…” ; Tom: „Cred că viața este vânătorul…..”

HOPE FOR ALINA

Alina Ţolea are un fiu, Andi, de 11 ani, care în loc să îşi dorească jucării sofisticate îşi doreşte un singur lucru: ca mama lui să fie din nou sănătoasă. Înainte de spectacol s-a proiectat imaginea unei poze în care apare Alina și copilul ei, Andri, pe fundal auzindu-se vocea fiului spunând „Eu vreau ca mama să fie mama pe care mi-o doresc: frumoasă, veselă şi sănătoasă.“

…Iar la finalul piesei a intrat în direct cu publicul prezent în sală și cu directorul Teatrului, Bogdan Costea (cel care avea un rol principal în reprezentația de vineri) chiar Alina Țolea, prin legătură telefonică. Controlând cu greu emoțiile, ea a mulțumit sprijinului acordat de Teatrul Clasic „Ioan Slavici” și oamenilor prezenți, spunând că acest lucru contează enorm de mult pentru ea acum, SPERANȚA („care moare ultima”)… fiindcă „acolo unde medicii au dat deja un verdict, Dumnezeu încă nu”