Am să încerc să fac un mini-rezumat zilei de ieri, 18 mai, incorporând trei cronici a trei spectacole. Din start vă spun că sunt iubitorul tuturor artelor, aşa încât nu am putut nicicând să mi-o aleg pe una singură drept mireasă. Prin urmare, nu m-am ştiut vreodată un grozav cronicar. Poate unul al vieţii în general, al micilor subtilităţi şi amănunte din care e compusă ea. Dar în niciun caz unul de teatru. Plus de asta, nu cred că trăirile noastre vis-a-vis de acesta se pot exprima prea exact în cuvinte. Măcar ştiţi că sunt un jurnalist de-ăla mai uman. Şi îmi place la nebunie să-mi pun pe foaie emoţia legată de spectacole, retrăind momentele din sală la fel cum aş face-o dacă m-aş uita la o reluare cu încetinitorul la fotbal.

Cu astea fiind spuse, haideţi să începem.

Capra cu trei iezi, după Ion Creangă

Regia: Alexandru Dabija
Cu: Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Dobrovici, Mihai Calotă

O comedie culinară, cu umplutură de satiră şi ironie

Admirator şi consumator sănătos al noului val de film românesc (multe le-am prins la regretatul Cinema Arta), m-am emoţionat instant când l-am văzut apărând pe scenă ieri seară pe Andi Vasluianu, în rolul unuia dintre protagoniştii piesei ,,Capra cu trei iezi’’ a lui Alexandru Dabija – după Ion Creangă. Am mers cum se zice, la păleală, ştiind unde, dar neştiind cine joacă. Dar înainte de festival – am fost să consult programul pe site, luând la puricat (după gustul meu) fiecare piesă în parte, căutând şi alte cronici ,,despre…’’ pe net (în acest sens – cu mare căldură vă recomand Liternet). Şi nu pot spune că am tăiat decât vreo două-trei dintre ele. Ulterior, învârtindu-mă ca un şurub în gol în indeciziile mele, le-am readăugat în agendă şi pe acestea.

Rămâne între noi (Păi între cine ? Că doar n-oi sta la poveşti despre teatru cu vreun taximetrist sau cu un zidar, tinichigiu…), dar am impresia că oraşul sclipeşte în aceste minunate zile de festival. Mă simt ca Superman, parcă pot zbura ! Zburd prin casă de fericire când mă gândesc la câte se întâmplă pe centru şi mai ales la lumea participantă. Pentru că publicul e cel care deţine prim-planul, în fond şi la urma urmei. Mă simt ca o ţestoasă ninja purtând în loc de carapace un rucsac încărcat cu cărţi, catalog, pix, foaie ş.a. Sunt un Leonardo înfometat nu după pizza, ci după teatru underground.

Sunt de lăudat asemenea ocazii şi sper să avem parte de ele din ce în ce mai des şi nu de doar două ori pe an. Că din octombrie până-n mai e cam pauză.

Joy’s-ul o fost plin, şi înăuntru şi afară, dar asta probabil pentru că o fost închis la KF. Grand Bulevard-ul la fel. Sper ca şi în Flex să fie lume la spectacolul nostru arădean din zilele următoare, ,,Cipsuri şi dale’’ .

Ca să ştiţi, merg şi la Euromarionete. Probabil voi avea şi de acolo câteva însemnări de împărţit cu dumneavoastră. Chiar astăzi îmi dorisem lucrul acesta, dar spre surprinderea mea, deşi scria pe afiş ,,Companie din Slovenia’’ – cam a semănat slovena lor izbitor cu fino-ugrica vecinilor noştri de dincolo de Nădlac. Şi m-am întors acasă fără să fi pus nimica pe foaie.

Revenind, nu mă aşteptam nici în visele mele cele mai nebune să văd aşa o distribuţie. Lui Andi Vasluianu (lupul) nu trebuie să-i cauţi prea mult reuşitele pe Imdb. Stau acolo înşiruite una după alta, alături de sumedenia de colaborări cu regizori de mare calibru. De film… pentru că în primă instanţă, în viaţa asta sunt cinefil (şi el un actor tot de aceeaşi factură), cum e probabil şi acel procentaj de peste 100% din români (Păi nu ? Seriale, filme, Vplay ş.a.m.d.p). Din lista din link-ul de mai sus vi le recomand mai ales pe toate (probabil că fără emoticonul acela care scoate limba nu se înţelege), dar mai ales ,,Apele tac“ (l-am prins la Timishort – e fain rău), ,,California Dreamin’“, ,,Periferic’’ (îl puteţi vedea online contra 3E credit Orange), ,,Marilena dela P7’’, ,,Cu muzica în sânge’’ (Youtube is always free !) şi ,,Cealaltă Irina“ (The Other Irene). Căutaţi-le pe torrent-uri sau forum-uri. Merită !

Pe Constantin Drăgănescu (unul dintre iezi) îl ştiam din ,,Medalia de onoare’’, în care juca un rol excelent alături de dragul meu Victor Rebenciuc. Pe Emilia Dobrin (capra) din ,,Tatăl fantomă’’ – film cu Marcel Iureş (nu cred să mai fie nevoie de prezentări) acaparând prim-planul – şi din superbul scurtmetraj ,,Captivi de Crăciun“ (Dacă aveţi cont pe Vplay, intraţi pe ce v-am dat; dacă nu, faceţi-vă !), realizat de nişte studenţi de la UNATC. De Florin Dobrovici şi Mihai Calotă (cei doi iezi) nu am mai auzit până acum, dar asta pentru că vorbim deja de teatru. Însă au jucat cum nu se putea mai impecabil (pleonastic vorbind), aşa că totul cap-coadă a ieşit perfect închegat. La fel cum zicea şi Oana Pellea într-o conferinţă Youtube, ,,Nu poţi să fi un actor extraordinar dacă cel de lângă tine joacă prost şi astfel minte.’’

Prin urmare, îi avem pe cei trei iezi cucuiezi, şi anume, Florinel, Mihăiţă şi Costică, pe lup şi pe capră. Şi pe Alexandru Dabija pretutindeni, fără de care reflectoarele n-ar fi luminat cu atâta magie. Tema este violenţa basmelor. Oricât sunt de pasionat de piesele Teatrului de marionete, în care ni se prezintă poveşti despre balauri şi Feţi-frumoşi, şi eu sunt de aceeaşi părere. Prea multe nebunii strică minţile copiilor de mici.

Văduvită de odrasle şi mânată de un spirit vindicativ, capra se hotărăşte să-l îndoape pe lup până când acesta o ia razna cu stomacul şi capitulează alunecând pe sub scaune, cu stomacul plesnindu-i de ghiftuială. Şi asta se şi întâmplă într-un final, fraţilor, dacă nu ai un dozaj în nimica.

Tratat cu respect şi pus în cap de masă, cum se face cu naşii la o nuntă sau la un botez, lupul cade în capcană, mâncând peste măsură. Îmbătându-se cu ţuică şi vin. Şi moare. Da, în caz că nu ştiaţi, şoc !, s-a descoperit că asta se întâmplă de la prea multă mâncare ! Sau de la prea mult orice de altfel.

Sancţionându-l pe lup cu pedeapsa capitală, aceasta seamănă izbitor cu eroina tragică a personajului Vitoria Lipan din ,,Baltagul’’ lui Sadoveanu.

Piesa se referă cu precădere la marea NEVOIE a românului, aceea de a consuma cât mai multe într-un timp cât mai scurt, numai pentru a relua totul de la capăt, ca şi cum n-ar avea tub digestiv. Mimând pe toată durata zilelor sale (numărate, dacă e să luăm în calcul atâââta mâncare) aprovizionarea veveriţelor şi furnicilor înaintea frigului iernii. Păi la protestele din decembrie nu asta zbierau oamenii, că le e foame ?

Vedeam alaltăieri pe scaunul din faţa mea un nene care nici măcar la spectacol nu s-a putut abţine din balotat (cine a făcut cu Millti ştie). Moflăia de zor şi dintr-o dată s-a făcut roşu în priviri şi obraji, înecându-se cu vreo migdală sau cu ce mesteca el acolo. Îl vedeam cum se zgâlţâia fără scăpare, străduindu-se să să se abţină din tuşeală. Deci avea sau nu dreptate Dabija să conceapă un asemenea spectacol ? Eu zic că da !

Toată părticica asta pe care am scos-o dintr-o recenzie de pe port.ro mi se pare genială şi de neschimbat: „Capra cu trei iezi” – o meditaţie pe tema raportului între victimă şi călău. Cine mănâncă pe cine şi cu ce risc ? Mâncăm pentru a trăi sau trăim ca să mâncam ? Şi, mai ales, trăim ca să fim mâncaţi ?

Chiar dacă e unul dintre actorii mei preferaţi, părerea mea obiectivă îmi dictează să scriu că l-au ales foarte bine pe Andi. Tras la faţă, avea un chip bizantin (am aflat că-i de sorginte greacă), la fel de viclean precum cel al Emiliei Dobrin, pe care mereu mi-o închipui în rolul flegmatic al şefei de staţie din ,,Captivi de Crăciun’’. Eu zic că am putea-o asemui cu o vulpe vicleană mai degrabă, decât cu o capră liniştită care paşte. Pentru că din momentul în care dihania ce îi halise copiii se instalează la masă, aceasta îl transformă într-o victimă sigură. Neştiutor şi prefăcut, lupul începe astfel să mănânce şi să bea ca un nehalit din toate sortimentele tradiţionale de ţuică, vin şi mâncăruri ce-i stăteau la dispoziţie.

Ouă umplute, pârjoală, răcituri (aviz criticilor: combinaţia fatală pentru mine ar fi răcituri cu usturoi), cap, gât, urechi şi picioare de porc. Gheare, labe şi creastă de cocoş. Salată boeuf, rânză, tochitură, fasole, varză murată… Un univers de mezeluri asezonate ce ne indica clar faptul că viaţa multora din jurul nostru se rezumă la a mânca şi a bea. Restul e… inerţie.

În contrast cu distribuţia şi costumele deosebite, unde aş dori să remarc asemănarea dintre Emilia şi Morticia din Familia Addams, decorul a fost, voit, bineînţeles, destul de simpluţ. O masă lungă pentru meseni, pe care stătea la loc de cinste veşnicul coşuleţ de pâine. Bănci pliabile, un bufet cu oale şi cratiţe care sfârâiau pe o plită electrică şi ne copleşeau nările cu un miros ameţitor de sarmale. Câteva tacâmuri, sticle de vin… mă rog, chestii dinastea.

Vorba aia, nu-ţi trebuie mult să fii român. E suficient să mănânci destul cât să crăpi.

Ce mi-a plăcut cel mai cel a fost că la sfârşit actorii au scos un set de pahare de unică şi ne-au poftit la… colivă. Pfai, şi eu aveam locul la etaj în Sala Studio ! ,,Of, Doamneee !’’, mă gândeam, salivând tot pe dinăuntru.

P/S: Chiar mă întrebam cum de nu l-a scăpat pe Andi la veceu de la atâtea pahare şi păhărele rase în timpul piesei. Aproape că mă aşteptam să o tundă la baie în orice moment.

Crapul şi Staţia de autobuz

Compania teatrală 1980 din Japonia

Crapul

De Masayuki Moriyama
Regia: Den Fujita
Cu: Yoshiuki Shibata

Ei bine, eu nu aveam habar că era vorba de un doi în unu. Ştiam că merg la o piesă internaţională cu japonezi la Teatrul Hirschl şi cam atât. Un excelent loc de imaginat samurai şi mai ştiu eu ce alte lucruri de genul. Pe unul dintre japonezi chiar îl văzusem căţărat deasupra pe undeva, spionând toată activitatea scenică şi cea din tribune de sub şepcuţa sa de un roz spălăcit. Mi-l închipuiam cum îşi scoate sabia sau arbaleta din teacă, dar nu. Staţi liniştiţi. Veniţi la piese. Lucrurile astea se petreceau doar în mintea mea.

,,Crapul’’ m-a dus cu gândul la nuvela lui Ernst Hemingway, ,,Bătrânul şi marea’’, unde un pescar aflat singur în larg se răfuia cu un peşte imens, în încercarea de a-l captura.

În acest sens, n-am să mă refer la mai multe, însă vreau să subliniez extraordinara mişcare scenică a actorului, cu care ne oferea imaginea unei incredibile bătălii, mimând-o într-un mod excepţional. Chinuindu-se parcă din toate răsputerile. Trăgând dintr-o ţigară închipuită, pupând aerul cu buzele întoarse pe dinăuntru pentru a-şi mai trage din suflet. Debordând de graţie şi eleganţă în fandările sale laterale la fel ca ale unui shogun. ,,Arte marţiale, frate.’’ – îmi puncta astfel prietenul de lângă, luând-o oarecum stereotipal. Adică să fim serioşi, eu nu cred că toţi japonezii se nasc caftangii, chiar de or avea ei în sânge acel chi.

Singura chestie care pe mine mă obosea era concomitenţa aceea, trebuia să priveşti atât cărămizile pe care stătea scrisă subtitrarea în română, cât şi să fii atent la el cum interpreta. Că tot veni vorba, textul deplângea lumea haotică în care trăim. O lume unde un pescar, în loc să-şi arunce aţa în tihnă, stă acum la marginea râului cu teama de-a nu fi strivit de maşinile care circulă pe şoseaua din apropiere, putând derapa peste el în orice clipă. În loc să o facă în tihnă. Unde iarăşi, şoselile devin pe zi ce trece tot mai multe/suprapuse, unde fabricile ne poluează apele curgătoare şi ne împuţinează oxigenul pe care îl respirăm. Unde spaţiile verzi devin terenuri exclusiviste de golf…

P/S: Îmbrăcămintea, definitorie pentru stilul asiatic, din nou ceva aparte. Pentru odată pasionaţii de jocuri electronice, onorabilul domn Yoshiyuki Shibata îmi semăna izbitor cu Sub-Zero din Mortal Kombat. Sau mă rog, Scorpion.

- pauză 10 minute – Ştiţi voi. Mers la baie, ţigară, o vorbă-două… şi nelipsitul tras de timp. Pe când ăştia japonejii, în pană de soluţii, se uitau la noi destul de şocaţi, măsurând secunda.cu cronometru-n mână.

Staţia de autobuz

de Den Fujita
Regia: Den Fugita
Cu: Ala Mensicov (Teatrul ,,Eugen Ionesco’’), Yoshiyuki Shibata (Teatrul 1980)

Schimbare de decor. Şi îmbrăcăminte. Avem acelaşi japonez. Cred că ei ar fi în stare să joace şi zece piese la rând două zile consecutiv dacă s-ar enerva bine.

Sosit în faţa scenei, unul dintre membrii staff-ului companiei s-a apucat să lovească una de alta două lemne în nişte ,,toc, toc, toc-uri’’ zglobii şi nu foarte stridente, pentru a ne atenţiona că începe a doua piesă.

O moldoveancă stătea într-o gară, ok ? Na, şi, japonezu’, obosit, vine şi îşi trânteşte ditamai gentoaca lângă ea. Lăfăindu-se pe bancă fără niciun pardon, asta sare ca friptă când îi simte bagajul atingându-i coapsa. ,,Păi ce faci dom’le ? Mă pipăi la fund ?“

Situaţia halzie putea pune faţă-n faţă la fel de bine un turc cu un român. Şi tot aia ar fi fost.

Din cale afară de precipitată, începe să-l înnebunească cu Hagi, Mutu, Nadia, cu Ceauşescu. Ţipând isterică, apucându-şi exasperată pălăria flască de pe cap şi trântind cu ea de podea. Desenându-i cu degetul un glob, brăzdând-i graniţe în aer şi încercând să-i explice că ea vine din Moldova, de lângă România şi Rusia. Făcându-l Chaplin când acesta încerca să-i explice, punându-şi fracul pe umeri, că este magician. Ce mai, o ţaţă. O apucată. La rândul lui, dar simplu şi fără nervi, Yoshiyuki îi reliefa o China imensă şi o ,,Japon mica’’ imediat lângă, deschizându-şi larg ambele braţe.

În tot acest timp, el îi relua cuvintele nepriceput; ea la fel, repeta pocit ce îi spunea asiaticu’. Două culturi aflate faţă-n faţă, cu foarte puţine şi totuşi destul de multe în comun. Dovadă că la fiecare temă discutată ajungeau (cu greutate, dar ajungeau – prin tot soiu’ de semne ş.a.) într-un final la un consens, confirmând practic faptul că omul nu a fost făcut să trăiască singur pe Pământ. Păi dacă se întâlneau pe o insulă pustie ? Pe pariu că făceau pe dracu-n să comunice cumva ?

S-a râs în hohote într-o sală pe trei sferturi plină. Ce a scârţâit a fost poate tărăgănarea ce a venit odată cu ultima jumătate de oră a reprezentaţiei. Asta-i cum zicea Cantona (Da, iară fac aluzie la fotbal. Şi ce ?), ,,De ce să o lălăi, când te poţi retrage în plină glorie?“ Şi Aşa şi cu piesa. Se putea termina perfect. Apoi, un detaliu pe care l-am remarcat a fost că doamna Mensicov şi-a abandonat progresiv accentul moldovenesc, până l-a lăsat laoparte de tot. Nu înţeleg de ce. Nu era din Moldova ? Nu ei vorbesc mai dulce ? Mai gingaş ?

P/S: După ce primise în dar un minunat buchet de flori şi la cât îi lăudase ţara lui Yoshi (stătea să-i enumere câte cunoştinţe avea ea despre mica, dar marea Japonie, cu ale ei Sony, Panasonic, Suzuki, Mitsubishi sau Toyota, recunoscând că Japonia egal Moldova, însă doar ca întindere – nu şi ca valori), mă aşteptam să aibă loc o idilă între cei doi. Dar nu, ei îi sosise trenul şi cu asta basta.

PP/S: Îmi apar simpatici foc japonezii puţin corpolenţi care mai şi zâmbesc – zici că-s nişte bebeluşi imenşi care stau şi chicotesc când vorbesc.

Notă ! Atât prima, cât şi a doua piesă s-au concentrat cu precădere pe jocul protagoniştilor şi mai puţin pe jocuri de lumini sau alte briz-briz-uri.

Nu mi-am propus să ajung şi la piesa din Grand Bulevard, dar pân’ la urmă am aterizat şi acolo. Ţac-pac. Cu bicicleta. Ce să vă zic, nu merită consemnat mare lucru. Poate doar entuziasmul celor de la ,,Crash Test Dummy” din Târgu Mureş. Tineri de perspectivă.

Toate au fost spectacole jucate într-o atmosferă cât se poate de plăcută, intimă.