JOCUL DE-A ADEVĂRUL
de Lia Bugnar
Regia: Ştefan Iordănescu
Cu: Nora Covali, Ecaterina Hâţu, Matei Rotaru, Dragoş Ionescu
Sceonografia – Dorothea Iordănescu
Light design – ing. Lucian Moga

Numai ce am intrat pe uşă de la Decalogul după Hess şi mă sună un prieten. Student la Timişoara, rămas fără mâncare, proaspăt aterizat în oraş. Mort de plictiseală, mă întrebă dacă n-am chef de ieşit. Aşa că l-am chemat în Flex la un spectacol Underground şi la o bere, întrucât între cronici numai asta am făcut, am participat evident la piese. În rest nu prea am avut vreme de pierdut.

Având două ţoagle în stare funcţională, i-am propus bineînţeles să treacă pe la mine pentru a merge pe două roţi până acolo, întrucât el stătea la Polivalentă, iar eu la Podgoria. Vuiam în întârziere prin noapte de ai fi zis că am fi avut motoare cu reacţie. El o luase-n cu poftă în faţa mea. Păi deh, i-o dădusem pe aia faină cu suspensii, de pe care e puţin deplasat să înjuri gropile străzilor. Îi vedeam cămaşa cum îi flutura largă în vânt ca mantia unui erou care ar vrea să dea înapoi acele ceasului (ştiţi povestea), pedalele fiindu-i ţagărele. Şi cumva parcă de asta am şi ajuns la timp.

De cum ne-am aşezat, primul lucru care îmi captase atenţia a fost goliciunea spatelui unei gagici din faţa mea. Tipa arăta trăsnet. Dar să lăsăm asta. De asta aţi dat click, să aflaţi despre ce a fost piesa, nu ? Ok, atunci hai să-ncepem, v-am înnebunit destul. My job here is done !

În primul rând avem în vedere prisma unui doctor nebun, care le lua protagoniştilor minţile odată ce intrau în aceasta, mirosul de levănţică barem impulsionându-i să spună adevărul. Nişte efecte spectaculoase proiectate pe pereţii respectivei cabine te introduceau în atmosferă şi realizau, împreună cu vocea groasă care poruncea de niciunde, efectul comic, de fiecare dată când erau pornite. La fel era şi cu vorbitul dintr-o dată în rime şi inversiuni. Pretutindeni lumea crăpa de râs.

Felicitări Liei Bugnar pentru replicile bine construite şi închegate şi totodată pline de umor. În schimb, sfatul meu critic s-ar îndrepta spre acele pasaje care se arhirepetă şi nu aduc cu ele nimic altceva decât monotonie. Faptul că de fiecare dată când intrau în cilindru actorii rosteau un neapărat ,,ce se întâmplă’’ şi o ,,levănţică’’ devenise deja ceva supărător pentru ureche.

Aşa. Amândoi tinerii au avut interpretări demne de ovaţii în picioare. Şi s-a aplaudat, credeţi-mă, în draci ! Chiar dacă pe unii angajaţi mai snobi ai TCIS (fără să dau nume) îi auzeam la pisoar spunând despre text că ar fi fost lamentabil. O labă tristă, ceva de genul. Deşi culmea, pe parcurs au râs. Să înţeleg că totul a fost în zeflemea ? Nu ştiu, probabil. Oricum, nu prea mă interesau pe mine cuvintele lor pompoase. Deconstructivist vorbind, îs cam umflate. Cum e şi zicala aia, ,,You’re full of it…’’

În fine, ambii şi-au dat seama că sunt înşelaţi. De partenerii proprii, care aveau telenovelist vorbind o aventură împreună. Sigur, aşa intrigă putea concepe oricine, dar repet, modul în care s-a ajuns aici a fost de-a dreptul savuros. Ce să-i faci, nu putem fi toţi snobi, aşa că iubim teatrul cum e. Când e să-l iubim. Nu pot să spun că am luat jocul umbrelor celorlaţi doi şi urletele ei de plăcere drept ceva gratuit. Nicidecum, pentru că totul se continua excelent. Deşi oarecum previzibil.

Prinsă de iubit cu amantul şi cu silueta blugilor tăiată de şliţul desfăcut, tipa îşi ia iubitul de sus cu psihologia inversă, extrem de abilă. Ca în desene. Cum mai ştiu să prostească femeile bărbaţii, nu ? De câte ori oare am auzit zicala asta la festival ? Dar staţi să vedeţi, la fel se întâmplă şi cu partenerul acesteia, care vine cu replica de ,,Iară io-s de vină ?“ Aşa că s-o lăsăm cu sexismele, treaba ar merge bine mersi şi invers.

Restul situaţiilor comice au constat într-un cântar care punea patru-cinci kile în plus, dar ,,Soţia nu ştie asta. Ea crede că merge bine.’’. În denumirile nostime date cilindrului în care se consumase o partidă de sex şi anume ,,Casa piticilor’’ sau ,,Parcul de distracţii’’. În replici precum ,,Ai un fund dumnezeiesc’’ şi inversul complementar ,,Mâna ta este exact măsura fundului meu.’’ – ambele fiind rotunjite de declanşarea celularului unei fete, care striga în continuu repetiţia aceea din Robotzi: ,,Dă din buci, fă-te muci’’. În povestea de la început, relatată de proprietarul maşinăriei de adevăruri, în care acesta ne spunea că sâmbăta stă la bloc cuminte, cu copiii şi nevasta şi luni-marţi în casa de la ţară. Cu amanta. În numele deosebit de bine exploatat al protagonistei principale, completat ba de sloganuri comerciale, rostite la modul interogativ, precum ,,Sana. Mai gustos, mai de la ţară ?“, ba de exclamaţii pline de patos: ,,Osana, da !’’ Ha, ha, ce să mai zic de felul în care o alinta domnişorul care tocmai o înşelase: ,,Nino, nino, danonino !’’ Lucruri voite, fără doar şi poate, prin care se lua la mişto laolaltă cu altele şi lumea consumeristă în care trăim.

Altele aspecte luate în vedere au fost preconcepţiile de genul ,,Voi femeile sunteţi nebune după sex.’’ şi cele împotriva bărbaţilor, care dacă ar prinde o nevastă oleacă mai dezrobită de soţ ar călări-o. Idei care opun sexele, anulând astfel senzaţia că unora li s-ar fi ţinut partea. În mintea mea era ca şi cum autoarea textului s-ar fi autoironizat prin acest lucru. Neluându-se prea în serios. În sfârşit, ieşindu-i o comedie consistentă.

P/S: Un alt moment drăguţ de care era să uit a fost cel în care se sparse la bar o sticlă de bere şi ei imediat au învârtit-o să le iasă şi din asta o glumă, improvizând pe loc.

Cât despre mine şi prietenul meu, ne-am întos cătă căşi având în spate farurile Polarisului ăla pierdut şi trist care ne afişau lunguieţ umbrele pe întreaga stradă, de zici că eram pe picioroange. Vizitând cu privirea centrul în plimbările noastre, am trecut şi pe lângă primărie. Vai ş-amar cum arată frunzele părculeţelor spiralate din faţa acesteia. Roase, necrescute. Uscate ! Dovada cea mai clară că spaţiile verzi îs cam pe ducă în Arad ! Lua-le-ar naiba de târguri şi căsuţe ! Pe lângă vântul năprasnic, în seara cu pricina am avut doi inamici puternici: sistemele acelea de irigaţii plantate de-a lungul bulevardului, care ne-au udat până ni s-au lipit tricourile de piele şi o haită de câini ce ne lătrau ca turbaţi, aproape sărindu-ne la glezne.