TEATRUL ACT
XXL (Fat Pig)
de Neil LaBute
Regia – Cristi Juncu

Cu: Andi Vasluianu, Raluca Vermeşan, Irina Velcescu, Vlad Zamfirescu
Scenografia – Cosmin Ardeleanu
Traducerea – Irina Velcescu… excelentă !

Se ia o tipă ,,mare nenică !’’, gigantică chiar, jovială în schimb, spectaculos de frumoasă şi inteligentă pe deasupra. Senzuală. Adorabilă. O scumpă îmbujorată cu un zâmbet sclipitor, pe care îl poţi observa prima oară în privirea ei. Şi se amestecă cu restul personajelor pentru a se obţine o comedie relaxată şi spărgătoare de tabuuri, menită să ne elibereze de grija pe care o acordăm prea des în viaţă formelor. Destinată totodată şi celor dintre noi care avem în dese rânduri tendinţa să discriminăm. Ce anume aţi zice ? Păi, pe lângă nevoiaşi sau minorităţi spre exemplu graşii, cărora le spunem în faţă că sunt astfel şi îi facem în toate felurile, crezându-ne superiori. Şi eu aveam odinioară nouăj’ de kile. Deci, ştiu cum e.

Şi apoi mai vine şi bărbatul din poveste, pentru ca aceasta să-i aibă în vedere atât pe Tom, cât şi pe Helen. Adică Andi Vasluianu şi Raluca Vermeşan (,,arădeanca noastră” – după cum aflasem din anunţul organizatorilor). Care se întâlnesc într-un fast-food (simulat de proiecţia de McDonald’s de deasupra) şi se îndrăgostesc. Andi joacă rolul unui tip de succes, plin de şarm şi cu priză la femei căruia, iată, îi pică cu tronc pe tipa asta xxl, pe care o invită într-un mod deosebit de comic în oraş. ,,Am putea să ne vedem la cină, la prânz ?“ făcând involuntar aluzie la masa ei corporală.

Aveam şi supraponderali prin sală, aşa că totul a ţinut în rândul publicului de curaj. Şi spre surprinderea mea, ocupanţii tribunelor au râs dezinvolt pe toată durata spectacolului, având o atitudine lăudabilă.

Când au aflat de isprava dragului Tom, colegilor de la lucru nu le veniseră să creadă, întrebându-l ce vede la o tipă… de care nu vede nimica. Colegii, adică fosta sa, Irina Velcescu – care îl voia înapoi şi Vlad Zamfirescu, vecinu’ de birou, familiar multora din serialul ,,În derivă’’ de la HBO. Numele personajelor nu le mai ştiu.

Înainte de asta, scena din birou reproducea exact în ce ar consta orele de lucru din interiorul marilor companii. Aruncau cu hârtii mototolite la coşul de gunoi, învârteau dosare, învârtindu-se la rândul lor ca nişte invalizi de colo colo pe nişte scaune rotitoare, de ziceai că n-au picioare. Bârfeau de toate, ca mai toţi bărbaţii, în timp ce pe ecranul laptopurilor de abia aveau tastate trei rânduri în Word. O proiecţie cu un ceas care stătea sugera trecerea anevoioasă a timpului, cu ei mestecându-şi de zor guma roz de la capătul creioanelor.

Irina Velcescu. Colega. Pe tocuri, mâţâită, neîmplinită, exasperată, purtând o fustă cloşată pe talie şi pe umeri o căpăţână dată cu placa. Şi pe ea, la fel, toţi bărbaţii o plac. Însă aceasta îl vrea numai pe el. Astfel, pe tot percursul poveştii, nu face altceva decât să îl terorizeze. Ca o obsedată psihopată ce era. Punând la dispoziţia tuturor colegilor din întreprindere poza cu grasa lui, aceasta apărând pe fiecare desktop al firmei. Şi ca să citez un mesaj de-al ei de pe chat: ,,Du-te-n pizda mă-tii cu grăsana ta. Boule. Lol.’’ Apoi venea să-l întrebe disperată şi nedumerită ce-i putea place la ea ? Era simplu. O iubea. Nu ţinea de nimic altceva.

Pe partea de acting, Irina m-a convins mai puţin, cu o execuţie cam ezitantă pe alocuri. Se vedea…

În seara întâlnirii, Helen cu Tom cinează la un platou ce depăşeşte prin circumferinţele sale suprafaţa mesei. Intruziv, cu un pardesiu de Inspector Gadget pe el şi cu o privire şmecheră de Colombo, colegul lui Tom dă buzna peste ei, aflându-le astfel idila. Ca o paranteză, am observat că mai toate piesele bucureştene aveau incluse în recuzită bucate. Nu-mi trebuie foarte mult însă să ghicesc de ce. O ştiţi şi voi de al’fel. Sunteţi, la fel ca mine, români.

Ca o supraparanteză, l-au nimerit teribil de bine pe Vlad Zamfirescu pentru rolul băgăciosului. Era mulat parcă pe partitura ăluia care, ştiţi voi, se preocupă numai de treburile altora. Rău şi creţ, împodobit pe după ceafă cu un fular lejer şi cu un ceiuţ cu plicul stând pe dinafară. Ce poate fi mai diabolic de atâta ? Vă zic eu, un joc pe măsură, cu gesturi şi replici aduse aproape de gradul perfecţiunii.

Cel mai era enervant (şi comic în acelaş’ timp) la el era faptul că filma şi poza totul cu un Iphone dinăla agasant. Nu-i scăpa nimic.

Iar Andi, ce mai, cu o expresie ca a lui, e făcut pentru stupefiere şi mutre năucite. În tonul vocii sale puteai simţi cum interpreta indulgent un soi de nervozitate ponderată, ce se impunea firii personajului. Când îşi mărturisise dragostea, îi tremurau şi corpul şi corzile vocale. Aşa că n-aveai încotro. Îl credeai. Şi gata. Alias jos pălăria !

A treia paranteză. Deja sunt nesimtit. Dar aşa i se zice, dacă-mi aduc aminte bine şi lui Banciu, nu ? Nesimţitul ! Păi atunci nu pot fi decât mândru de persistările mele. Ca de nişte copii. Chiar dacă mulţi spun că o prea lungesc cu descrierile sau că dau pe lângă subiect. Să vă spun un secret. Nu-mi pasă ! Uneori mă simt în preajma oamenilor ca un executant de penalty care mereu o dă în bară. Dar mă rog, totu-i in mintea lor, asa că n-am ce comenta. Ha, ha ! Aşadar, m-am uitat pe reflectorul de la etaj şi ghici ce scria: fabricat în Italia. Adică frate, chiar toate lucruşoarele care vin via de-peste-hotare în oraş să fie făcute de macaronari ? `Tu-i mama ei de treabă !

Aşa. Piesa. Păi cred că dac-ar fi să le iau în considerare pe restul, a fost cea mai bine primită de până acum. Şi pe bună dreptate. A fost atât de reuşită, încât nu i se mai putea adăuga nimic. Efectiv n-aveai ce comenta, iar dacă o făceai, erai luat drept puţin dus.

Relaţia dintre cei doi. La rândul ei, grăsunica noastră (care mă ducea cu gândul la inteligenţa lui Louie) începea să îl acuze pe bărbatul acesta care o plăcea nespus de mult efectiv pentru ceea ce era (Nederanjându-l un aspect atât de vizibil. Adică, Doamne, cât era !) de faptul că se izolau de restul lumii. Şi ca exemplu îi lua pe prietenii lui, pe care nu apuca nici cum să-i cunoască. Sau lua situaţiile în care ascundeau în fundul unui bar. În care se furişau la un film după ce acesta începea. În care stăteau singuri în casă cu o ditamai oală de popcorn în faţă şi se uitau la televizor, cu el cuprinzând-o ca pe o imensă jucărie de pluş ce era. Şi-a dat seama în mod evident de acest lucru în momentul în care erau la plajă. Avea şi nu avea dreptate. Îi era cumva ruşine cu ea, dar mai mult o proteja de răutăţile oamenilor. Cu toate astea, a recunoscut faptul că nu o merita, că e slab şi fricos în faţa constrângerilor nemiloase ale societăţii.

Văzându-l însă om de bună-credinţă şi lăsând laoparte tava cu cartofi prăjiţi ş.a. mâncăruri multicalorice, ea îi zice că îl iubeşte într-atât încât s-ar schimba pentru el şi ar renunţa astfel la obiceiurile sale proaste de a băga tiruri de haleală la dugheană. Cât de radicală poate fi iubirea, nu ?

Gata, asta a fost tot. Cu menţiunea însă că pe final au cam lungit-o cu unele scene, care după părerea mea se puteau scurta sau cupla una de alta pentru a reduce puţin din monotonie. Dar ce ştiu eu cel-ără-capăt-şi-oprire ?

După ce am dat-o pe aplauze şi ovaţii în picioare, Vlad a avut inspiraţia să ne filmeze cu Iphone-ul ăla nenorocit, la fel cum a făcut-o şi în piesă, bucurându-ne astfel cu spontaneitatea sa. Cred că reprezentaţia va rămâne mult în mintea spectatorilor drept una dintre emblemele ediţiei curente a festivalului. Şi un motiv pentru a veni şi-n anii următori la Underground.

P/S: Bravo Raluca ! Ai cam luat prim-planul.