Dacă în prima seară a Festivalului de Teatru Nou am rămas, literalmente, PERPLEX – atât de mult încât m-am dovedit incapabil să fac o recenzie, să-mi strâng ideile zbuciumate de halicanantul puzzle teatral regizat de Theodor Cristian Popescu (după un text de Marius von Mayenburg) – la premiera arădeană de duminică a piesei „Când ploaia se va opri”, adusă de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, am hotărât, definitiv: sunt un fan declarat al acestui fenomen numit „teatru nou”! Țin să spun acest lucru, fiindcă anul trecut, la prima ediție, am rămas șocat… și n-aș putea spune că la modul foarte pozitiv. Selecția de anul acesta este, în schimb, magistrală. Și apropo: RADU AFRIM RULZ!

La o primă vedere, spectacolul „Când ploaia se va opri” în regia lui Radu Afrim (după un text contemporan al dramaturgului australian Andrew Bovell) pare o banală și clasică adaptare telenovelistică după problemele lu’ pește dintr-o familie oarecare. Tată și fiu, care se văd pentru prima oară, adulți fiind. Emoții. „Ce să-i spun? Ce să-l întreb? Ce să-i dau de mâncare?”. Și atunci îi cade pe cap un pește. Aflăm asta din monologul tatălui. Iar din acel moment începe incursiunea dramatică, intrigant de antrenantă.

…și de atunci încolo tot ce părea să aibă un înțeles este dat peste cap. Sărim înapoi în timp: … aceeași familie, același pește, aceleași psihoze, aceleași caractere… după care 20 de ani mai târziu: aceeași familie, același pește, aceleași psihoze, dar… având în vedere trecerea timpului, parcă deja alte caractere. Când ai crede că povestea nici nu e atât de complicată, sărim într-un alt an, alt fus orar, de data asta alte caractere, altă viață, altă vârstă, alte obsesii, alte perversiuni, deși ne învârtim în același cerc familial vicios, același arbore genealogic. Trecerile dintr-o scenetă într-alta reprezintă un alt punct forte al piesei, fiind pe alocuri strânse până la contopire, în ciuda timpului și a spațiului. Dialogurile dintre cuplurile din generaţii diferite sunt parcă la fel, până şi gesturile, alegerile, iubirile, spaimele şi nevrozele. Apoi intervin schimbări de situații neașteptate, secrete, nostalgii, amintiri tragice, sau tragedie în sine.

Zvâcnirile acestea Lynch-iene îți antrenează la modul cel mai serios memoria (firul poveştii se întinde din anii ’60 până într-un viitor imaginat al anului 2039) și pe minut ce trece, povestea te transportă prin clișee care te fac să te amuzi dar în același timp te pun pe gânduri, atingând un straniu sentiment familiar, sinapsele telepatice, neuronii sensibili, responsabili de afecțiune familială. Mâncarea de pește care „face bine la creier”, „învârtiți butonul aragazului 30 de grade spre stânga, focul trebuie să aibă o culoare galben-verzuie”, permanenta glumă despre săracii din Bangladesh, „să nu spui «Te iubesc» niciodată, decât dacă e pentru întotdeauna”… pe Dumnezeul meu, greu aș fi crezut că o piesă de teatru ar putea să mă sensibilizeze atât de mult, căutând și găsind o înșiruire atât de genială de asemănări, tentacule ale sorții, ironia sorții, defecte atemporale, adn-uri inevitabile sau încăpățânarea, încercarea – cel puțin – de a nu comite aceleași greșeli din generație în generație…

Deși ar avea o logică, povestea nu se rezumă la coincidențe, chiar și așa greu digerabile. Salturile temporale complică în continuare sensul universal al piesei, ce abia pe la sfârșit reiese la suprafață, şi între timp, relația dintre personaje – chiar și peste veacuri – este întreţesută atât de alambicat încât, la un moment dat, vrei să ieși la o țigară inclusiv dacă nu fumezi. Dar nu ai să ieși. Nu ai cum.

După un timp ai să devii obsedat să afli adevărul ce leagă această rețea socială restrânsă, acest timeline dat dracului… sau, ieșind din decor pentru o secundă… adevărul ce leagă această capodoperă teatrală de lumea imediat înconjurătoare.

Când ploaia se va opri
Andrew Bovell
traducerea: Vlad Birzanu
regia: Radu Afrim
scenografia: Vanda Sturdza
distribuția: Ionuț Vișan, Clara Flores, Cristian Popa, Florentina Năstase, Oxana Moravec, Ioan Coman, Mihaela Popa, Karl Baker, Alin Teglaș