Fiecare dilemă netratată la timp devine o mică obsesie. În fiecare joi mă scol devreme şi alerg bezmetic sau în pas buimac de dimineaţă spre cel mai apropiat stand de presă ca să-mi cumpăr Dilema Veche. O fac ritualic, citind-o săptămânal cu sfinţenie, paragraf cu paragraf. Zilele trecute am dat peste un articol nu foarte reuşit, intitulat ,,Jucării şi vechituri’’, care mi-a atras atenţia însă prin tema tratată.

La muzeu sunt jucării

Nu demult am fost într-o scurtă drumeţie la Arad cu nişte colege. Ajunşi la muzeu, la secţia de arheologie şi istorie am văzut expuse printre obiectele veritabile din perioada daco-romană câteva figurine reprezentând soldaţi romani, catapulte, tunuri de diferite mărimi, ba chiar un Iancu de Hunedoara mai mărişor, blindat cu armură cavalerească de culoare argintie. Mare mi-a fost mirarea când în dreptul fiecăreia am zărit şi un preţ, pesemne că erau de vânzare. Pe de-o parte mi s-a părut oarecum ciudat să existe asemenea obiecte în interiorul unui muzeu. Adică ce facem – mă gândeam în sinea mea, ne jucăm de-a istoria, strecurăm asemenea forme de negoţ de prost gust şi în instituţii odinioară respectabile, cum adesea vedem mai nou pe la mănăstiri ? Judecând la rece şi logic însă, trebuie să recunoaştem că marea majoritate a vizitatorilor unui muzeu aparţine şcolilor, care, nu-i aşa, abundă de copii. Dacă putem atrage elevii spre cunoaştere prin jucării, de ce să nu o facem ? Mai ales că este o formă mult mai ingenioasă de suvenir decât veşnicele vederi cu imagini ale lupului dacic, chiar şi aşa, mai costisitoare. Pe lângă asta, Aradul este renumit pentru fabrica de jucării Arădeanca, companie care încă se ocupă cu confecţionarea de păpuşi, unele jucării fiind exportate chiar spre ţări precum Anglia, Franţa, Germania, Italia ş.a.

Cireaşa de pe tort

Ajunşi aproape de centrul oraşului, am intrat în cofetăria ,,Libelula’’ şi am văzut, printre creme, prăjituri, fursecuri şi glazuri sclipitoare ceva şi mai îmbietor, o masă de tenis ! Era de jucărie bineînţeles, la fel cum erau şi maşina de epocă, calul cu jocheu, voleibaliştii sau alte te-miri-ce figurine. Toate de-a dreptul încântător de bine lucrate. Acu doi ani primeam şi eu o astfel de machetă, înfiptă deasupra unui tort arătos de ciocolată. Eram trecut de 20 de ani şi totuşi, cei doi omuleţi inerţi, cu paletele lipite de palmă şi masa-replică între nu puteau să nu mă încânte. Ping-pong-ul l-am îndrăgit dintotdeauna, darămite jucăriile. Aşadar, toate acestea m-au împins într-un final să încerc întocmirea unui mic tratat despre jucării, luând subiectul de coarne pe toate planurile, explorându-i toate feţele.

Nivele

Sloganul american ,,Toys R Us’’ ar putea însemna nu doar preocuparea exclusivă a renumitului magazin pentru jucării, ci chiar ideea că fiecare suntem influenţaţi într-un mod categoric de jucăriile cu care am avut de-a face de-a lungul vieţii. Cred că sacii de jucării strânşi ermetic la gură şi depuşi strategic în pod sau pivniţă sunt necesari şi nenecesari deopotrivă. Renunţarea la jucării este o debarasare de o anumită perioadă a devenirii, o rupere de trecut uneori impasivă, nesemnificativă, alteori violentă, indusă, tragică şi aproape imposibilă. Etapa jocului propriu-zis va avea însă continuitate şi mai încolo, luând însă alte forme, mult mai complexe, reale de data aceasta, fiind în joc acum şi factorul pecuniar. Jucăria ne pregăteşte pentru greutăţile vieţii. Ce vreau să spun este că dacă îţi place ce faci, totul e practic o joacă plătită ! Şi îndrăznesc să întreb, cui îi este greu să se joace ?

Soră-mea

Deşi înconjurată de o sumedenie de prieteni, cu o viaţă sexuală împlinită, anul trei spre anul patru la facultate şi având un job ca administrator la un club de net, soră-mea încă dormea cu veşnicul Bubu, un căţel de pluş care avea efect analgezic noaptea, cu capul lui cusut şi răscusut cu tot. Iarna asta când am scotocit prin casă să văd ce pot dona înspre centrul de copii, de niciunde am auzit vocea ubicuă parca a surorii mele: ,,Pe Bubu nu-l dai !“ Ţin minte că la un moment dat mă striga şi pe mine ,,Bubu’’ sau ,,Bobo’’, botezându-mă după respectivul căţel, asociindu-mă cu ceva drag şi moale. Interesantă asociere, psihologic vorbind.

Cum se face că ?

Nu înţeleg cum unii adulţi uită cum să se comporte cu un copil, având în vedere că toţi am fost odată atinşi de miracolul inevitabil şi inocent al copilăriei. Nu mai văd prin parcuri aceeaşi răbdare pentru băieţeii care plimbau peste tot maşinuţe cu o privire fixă şi cu botul ţuguiat înspre acestea, stropindu-le cu interjecţii şi viaţă. Fetele nu au voie să se murdărească, ci trebuie să se comporte cuviincios, în timp ce tata e morocănos, plictisit de odraslă, schiţând uneori un zâmbet scremut, cu gândul la alteşcele. Totul este prea programat pe minute şi secunde, copilul nu are voie să se desfăşoare peste timpul admis şi deseori este copleşit de mustrări. Energia sa neconsumată îl va consuma ulterior pe dinăuntru, acasă. Părintele ar trebui să fie cel mai bun prieten al unui copil în primii săi ani fragili de existenţă. Nu pricep cum unii părinţi au chef când şi când de copiii proprii, anume când vor să se joace cu ei, ca şi când ar fi nişte animale de companie, iar după aceea le uită într-o altă cameră. Mă întristez când mai văd uneori (sau prea des) pe stradă doamne cu plase Metro (care ele ar zice plăşi) şi copilul pe lângă mama, ascultând la volum ridicat Puya. Is this, is this, the life… ?

Calculatorul nu va putea înlocui niciodată o alergătură zdravănă prin natură, descoperirea unei gâze, lopeţica şi găleata cu nisip, tolăneala obosită printre frunze şi avionul cu reacţie de pe cer, şi acesta ,,de jucărie’’. Ţin minte că oricât de strâns îl ţineam între degete el îşi continua nestingherit dâra. Unde faci asta singur între patru pereţi ?

Eu

Când vine vorba de jucării, constat că îmi aduc aminte de fiecare cu maximă acurateţe, la fel cum bătrânii, oricât de stafidiţi de vreme, îşi retrăiesc tinereţea povestind-o în detaliu, în amănuntele ei cele mai fine.

Mâinile sus !

Banalele şuruburi, tije, piuliţe metalice şi cuburi dreptunghice de plastic din perioada grădiniţei puteau alcătui asamblate un model de fiecare dată nou,. niciodată bazat pe un concept sau o schemă prestabilită şi deci, fixă. Nu ! Toate erau făurite după bunul meu plac, împrăştiate pe-ntreg linoleul, amestecate şi potrivite uneori de-a dreptul caraghios. Ceea ce pentru un om matur nu putea avea nici măcar conotaţii abstracte, pentru noi căpăta un sens închegat şi armonios.
Prima mea experienţă de integrare într-un grup a fost la grădi, când trebuia să învăţ cum să meşteresc un pistol din cuburi, din cât mai puţine mişcări. Eram mai neîndemânatic de felul meu, oricât îi spionam pe ceilalţi băieţi nu reuşeam să înţeleg cum naiba cuburile alea se îmbinau perfect într-un revolver. Am încercat să vin cu el gata făcut să i-l arăt lui Remus, capul de clan, care stabilea cine e vrednic şi cine nu, dar pe cine să păcăleşti? ,,Ia, desfă-l şi fă-l la loc să văd !’’ După ce a numărat aproape un minut era clară treaba, majoritatea se descurca în cinci-zece secunde. Am prins şmecheria târziu, după ce îmi arătase în prealabil un coleg pe nume Titus how it’s made, în mare secret. ,,Fii atent, îţi arăt o singură dată, dacă nu-nţelegi din prima, eşti pe cont propriu, nu vreau să mă prindă ăştia că dau aicea lecţii.’’ A rămas cel mai bun prieten al meu în perioada grădiniţei. Mândru că învăţasem deprinderea magică după scurtul curs practic, repetam ciclic şi temeinic exerciţiul de uneltire, uimit de puterile mele, de uşurinţa cu care îmi intrase în reflex mecanic toată treaba. Astăzi în sinea mea sunt un tâmpit, nu mai ştiu să-l alcătuiesc. Dacă aş avea însă la îndemână cuburile cu pricina, m-aş încuia într-o cameră şi cu aceeaşi nedumerire m-aş chinui din nou să trec de această treaptă foarte importantă a vieţii !

Plastilina

Cu plastilina eram prieten şi nu prea. Oricum trebuia să fiu. Din câte ţin minte, ne cam obliga educatoarea să ne jucăm cu plastilină şi să facem tot soiul de forme. Uneori mă enerva că se combina toată într-o singură culoare uniformă, alteori mă fascina mirosul specific, maleabilitatea, nuanţele murdare şi faptul că tot timpul era rece la atingere. Îmi transpira palma la cât o tot frecam între mâini. O luam şi o rupeam în bucăţi de nervi, era totul foarte terapeutic. Ah da, nu ne lăsa să combinăm culorile, aşa că în final eşecul (premeditat) era garantat. Ce puteau să-mi facă ? Fix de responsabilităţi aveam eu chef la vârsta aia. Uneori îmi plăcea să trudesc migălos cu ea şi să plăsmuiesc personaje, asta când aveam chef. Când îmi zicea cineva că atunci în momentul ăla trebuia să-l am, îmi lipsea cu desăvârşire. Era ca un fel de lapsus.

Roagă-te, dar rogu-te, lasă-mă să mănânc !

Moment neaşteptat şi de-a dreptul inutil. Deodată, ni se confiscau jucăriile şi eram aşezaţi pe nişte scăunele să ne rugăm. Şoc ! Asta se întâmpla înaintea fiecărei mese de prânz. Hilar ! ,,Doamne, Doamne’’ era cea mai ciudată poezie pe care o ştiam. Accentul cădea nenatural pe primul ,,e’’ din ,,ceresc’’, după care urmau alte versuri legate de ,,Stăpânu’ lumii’’ şi tot felul de inversiuni care mai de care, de parcă textul ar fi fost scris de Yoda. La semnul educatoarei toţi rosteau închinarea la foc automat. ,,Curată spălare de creier“, mă gândeam. Copiii ăia nici nu mai ştiau de fapt ce scot pe gură sau la cine se închină, atât de mecanică devenise treaba. Eu ştiam un lucru, că trebuia să bag ceva în gură şi nu aveam de gând să mă rog de nimeni pentru asta, pentru nimic în lume.

„Pentru Dumnezeu!” ziceam în sinea mea. Mă rog (că vine vorba), pentru Dumnezeu erau toate cele rostite, dapăi El nu se mai sătura şi eu muream de inaniţie. Eram gras, mi-era foame ! Urma ,,Înger, îngeraşul meu’’. Ceva mai ok, mai puţine inversiuni, dar tot cu o repetiţie la început, mascată de un diminutiv. Cumva trebuiau să ne intre stihurile alea-n cap, nu ? Îmi plăcea că suna ca o poruncă, cu multe verbe la imperativ. ,,Fă-mă mare, fă-mă tare !’’ Plus că ideea de înger păzitor îmi surâdea. Practic, îngeraşul, după cum îl percepeam eu, era ca un scut de protecţie, care culmea, îţi mai şi potenţa puterile, deci eram invincibil. Te rugai de înger la fel cum ai introduce un cheat de invincibilitate la un first-person shooter. Godmode, cum s-ar zice, atribuie jucătorului gradul de zeitate, doar că eu nu mă hrăneam cu rugăciuni.
Toate poemele astea dumnezeieşti erau relativ scurte, doar că ăştia ţineau să zică orice în cor şi dura de nu se mai termina. Sincronizarea trebuia să fie perfectă. Dacă unul ieşea din rând cu vreun vers, educatoarea îl ţinea minte. Registrul era completat de ,,Tatăl nostru’’, cât alea două dinainte la un loc ca întindere. M-am dat bătut ? Nicidecum ! Uliul de la catedră se uita cu ochii ţintă în direcţia mea. Ştia ce ispravă de prunc puteam fi. Nu aveam altă scăpare, trebuia să fac playback pe ,,Tatăl nostru’’. ,,Anarhie pură“, cum ar titra cartea lui Woody Allen. Molfăiam morocănos aerul în gol, culmea, cu sandwich-ul lângă mine. ,,Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi !’’ .
Pentru că grădiniţa nu era dotată cu aspirator, trebuia după ce terminam de halit să culegem şi firimiturile de pe covor. Asta a cam pus capac. ,,Dracu’* să vă ia cu tot cu rugăciunile voastre !’’, înjuram în sinea mea. Continuam să fentez sistemul, rezistam corvoadei. Mă aplecam la fel de îndoit ca ceilalţi şi mă făceam că culeg rămăşiţele în rând cu restul de proşti. Aţi ghicit, mimam munca. De mic puteam trece drept actor. Fără îndoială că acelaşi spate mă durea, dar în taină eram învingător în faţa unui regim neiertător. Când mă prindea educatoarea că de fapt nu făceam nimic ,,productiv’’ îmi dădea cu un liniar de lemn peste palmă până se înroşea. Eh, asta da educaţie ! Eram oarecum bucuros când se mai întâmpla, râdeam şiret printre lacrimi. I-aş fi dat şi eu un Fatality ca Liu Kang în Mortal Kombat, dar mi-am temperat nervii la timp şi am cruţat-o.
La capătul unei zile, plângea burta în mine. Ajungeam acasă plin de lehamite, terminat de atâta prefăcăreală, incantaţii, restricţii şi tărăgăneli. Ofuscat de atâta agitaţie pentru nimic, cu ultime puteri deschideam energic frigiderul. Aleluia !
*Pe asta cu „dracu” o ştiam şi eu de mic şi nu o consideram cine ştie ce mare fleac. Păi metaliştii cu tricourile (Nirvana, Guns, Metallica) lipite pe ei de atâta trecere de vreme din clasa soră-mii aveau numai p**a-n gură toată ziua şi pe deasupra mai erau şi nefutuţi. Ce să mai zic de taică-meu, care în loc de „căcat” îmi spunea să zic „cachi” sau „cahiţi”. Ba mai bine „rahat”!