Cei care abia au așteptat să apară pe torrente și, eventual, abia mai apoi în cinematografe, fermecați de mirajul junky-hipnotic al experienței “fear and loathing”… s-ar putea să aibă un șoc… Hunter S. Thompson, în acest film, magistral interpretat (încă o dată) de Johhny Depp… are păr! Păr lung. De emo!… sau, mă rog, să nu fiu rău așa din start… acțiunea se petrece într-o eră ante-hippie, deci n-are cum, dar în orice caz, nu-nțeleg atitudinea asta de “neo”. Poate ochelarii ăia de soare erau exagerați un pic… Johnny pare un prototip de duzină pentru un Neo din campania “No drugs, just Matrix”. Neglijând însă acest aspect, în “Rum Diary” e vorba de începuturi. Paul Kemp, un Hunter mai tânăr și neexperimentat adică, tocmai a dat de belea.

E un intro cât se poate de acceptabil în cazul unui film american.

Fie acela bazat pe un roman sau chiar un caz real.

O sirenă cu picioare de “Bond Girl”, o decapotabilă roșie… și un ocean de bani. Visul oricărui novice care are impresia că în jurnalistică poți deveni milionar peste noapte. Din cotețul cu găini direct pe bordul unui iaht. Ce-i drept, visul american plutește de ceva vreme cam peste tot. În aer și, în general, în jurul unui creier. Indiferent că suntem în România, America, sau Puerto Rico.

Hunter S. Thompson a fost și el odată tânăr și prost. A avut doar noroc că a fost dat afară dintr-o redacție din New York fiindcă a brutalizat un aparat de dulciuri și a sărit la bătaie cu patronul unui restaurant care, întâmplător, a avut un contract publicitar considerabil cu ziarul. Chestia asta nu mai zice nimeni în film. Cădem direct undeva prin Caraibe. O variantă real(istic)ă… unde nu e nici urmă de pirați, decât rom și niște țigani care vorbesc limba spaniolă. Faza e că oricine ai fi și de oriunde ai veni, ai ce învăța de la alcoolici. Un alcoolic anonim e de o sută de ori mai înțelept decât… un polițai, să zicem. Singura chestie proastă ce poți să înveți de la ei e doar să vomiți foc ca un magician voodoo, irosind un rom de 470 de grade, mai ales când ești urmărit de niște huligani, iar al tău amigo de la volan e într-o serioasă stare de ebrietate… fiindcă s-ar putea ca acei “huligani” să fie… niște polițai, să zicem.

Multe chestii ce știm despre Hunter S. Thompson din “Fear & Loathing in Las Vegas” (acolo Raoul Duke, aici Paul Kemp – same shit) aici capătă și mai mult sens. De exemplu ura față de politiști sau față de naziști. Drogurile… încă nu fac parte din meniul culinar zilnic… nu tu “multi-colored uppers, downers, screamers, laughers”… Pentru unii e probabil șod să-l vadă refuzând până și alcoolul. Dar, wtf! Tu nu te-ai jucat cu prezervativul ca un tembel umplându-l cu apă înainte să-l tragi pe sculă și să tragi una așa cum trebuie? Tu nu ai tușit la primul fum de Marlboro? Fiecare cu bâta lui… fiecare așa cum poate, înainte să devină Thor sau Zorro. Nu are relevanță. Poți… desigur, în caz că cauți senzații tari fiindcă suferi din dragoste, să începi direct cu cel mai puternic drog din istoria narcoticelor, de mâna a doua, procurat de la un comunist… și care provine de la FBI :))) Îmi amintesc :P… eu am fumat iarbă zilnic înainte să devin dependent de țigări. Și la început eram pe Pall Mall Menthol! …timp de un an! În schimb am avut și eu, ca orice major cu puțin timp după ce nu mai e minor, o perioadă-n care am fost non-stop mangă… în acea glorioasă și memorabilă vară de 2007, când de la terasa Sivi de pe Ștrand mergeam la job și de la job la Sivi. Giiizăs… ce vremuri

Cam așa începe orice legendă tipărită pe hârtie. Mai întâi te îndrăgostești și tu, ca un bou. Apoi de mai multe ori și de mai multe fete, chiar. Iremediabil, romantico-senzual, mega-pasional și fantasmagoric, de preferat. Așa cum se cere încă din primul paragraf “pe aripile vântului”… You’re doomed, buddy Dar în sensul pozitiv al cuvântului, stai chill. Cu toții iubim artiștii, e foarte fain cum se exprimă ăştia atât de sublim în cuvinte… numai în presă și într-o civilizație corporatistă ca a noastră se pișă de la 7 etaje pe poeți și pe cultură în general, în rest nu-i stres.

Well.. o dată și o dată orice ziarist care are măcar 2-3 nuvele sau romane în (prim) plan… trebuie să aleagă între pragmatism și “libertatea gândului”. În al doilea caz ai sărit, fără să observi, peste faza cu posibilitatea de a alege. Ai ales să fii tu însuți și să te lași ghidat de intuiția dată moca de Dumnezeu, când era și el în vacanță, într-o zi de vară, pe plaja unei insule fără nume, pe cel mai ciudat Paradis de pe Pământ, lângă un Mai Tai și-o bâtă…

…când până și un crab poa’ să-ți șoptească revelații ce au să-ți schimbe viața…

» I wonder what it is you might think about our different worlds. … He looked at me kinda sideways and said: “Human beings are the only creatures on Earth that claim God, and the only living thing that behaves like it hasn’t got one” … “Does the world belong to no one but you?”… And when he said it, I was taken aback. Not because of who was doing the talking. Because I finally understood the connection between children scavaging for food and shiny brass plates on the front doors of banks. «

Un univers de cuvinte, dar în cea mai intensă esență… un univers de idei și mesaje. Un fel de depunere de arme albe pentru a fi un liber profesionist, dar în același timp, un pion mereu în mijlocul acestui război numit viață. Încărcat cu “cerneală și furie”… împotriva “nemernicilor”. O ejaculare de reforme și o atitudine de promotor în numele evoluției și a revoluției. O debarasare a haosului personal ce naște o formă de geniu.

…And this is how a Gonzo is born.

Puerto Rico. I came down here looking for a story, but I found the strangest paradise on Earth. It’s where your secrets come to dance and the voodoo works it’s magic. And if the drinking doesn’t get you into trouble, the women definitely will. All of this may sound like some crazed hallucination, but it’s all true – I think.