Timpul trece, este singurul care poate uita. Doar timpul mai poate uita ceea ce arde în noi. În noi curge mult timp, multe zâmbete și tot pe atâtea lacrimi. Se strâng în noi, iar noi devenim cărăuși de amintiri. Pe unele dorim să nu se stingă iar peste altele plângem că să se stingă. Unele amintiri, vedeți voi, unele amintiri se nasc cu un blestem. Au darul de a arde mocnit, încet, nu îți cuprind toată ființa. Căldura lor nu o simți în timpul zilei, nu o simți atunci când zâmbești sau dansezi. Căldura aceea o simți atunci când ești singur, o simți cum te învăluie, cum crește încet și sigur. Acelea sunt amintiri născute prin blestem și legate de durere… Și vine un moment de claritate în care îți vezi trupul în oglindă, observi tăieturile, arsurile și te gândești că îți este de ajuns. Asta nu pentru că ai hotărât tu, dintr-o dată, ci pentru că realizezi că durerea și-a urmat cursul și a ajuns la final. A plecat din acea umbră care te urma la fiecare pas, îți selecta melodiile pe care să le asculți și dicta câte ore de somn chinuit să ai pe noapte, agățându-se cu gheare de metal de trupul tău.

Asta a fost la început, o furtuna albă în care acorduri de chitară electronică îți zguduiau interiorul capului și te aduceau într-o nebunie ce-ți urla în noapte. De multe ori te-ai înșelat și ți-ai acoperit strigătele de disperare într-un râs zgomotos sau mai rău, în băutură. De multe ori ai băut din pahar și abia la final ai văzut că bei din lacrimile tale. Durerea ta, cu un gust atât de amar, atunci ți se părea o dulce nebunie, creatoare de cuvinte. O nebunie în care ai intrat fără să bați la ușă, fără să afli cine îți răspunde, nu știai că acolo te vei regăsi pe tine în forma cea mai crudă, cu toate rănile la vedere. Te-ai speriat ca un copil de slăbiciunea ta și ai bravat. Ai mințit și te-ai mințit că e bine, când erai pe o pantă în care durerea îți era singurul sprijin. Iar ea, durerea, te-a sprijinit așa cum a știut mai bine. Ea nu e om, să-ți cunoască sufletul. Nu te aștepta ca durerea să cunoască vreodată fericirea.

Dar orice furtună trece, iar câteodată ți-e dor de ea, ți-e dor de durere pentru că te face să te simți mai aproape de pământ, mai aproape de tine.

Așa că orice durere ar fi… accept-o. Are un rol.