Nu a trebuit să filosofăm prea mult pe decizia dacă de acum înainte așa o să ne petrecem fiecare seară sau nu. După o zi de muncă, orice cetățean român stabilit în Ungaria merită câteva minute de relaxare extremă! Pecicanul a făcut un joint mic, cât timp eu cu ălalalt am făcut ceva de mâncare (că deh, la început aveam „rolul” stupid  – auto-asumat, de altfel – de „gospodine”). A venit momentul mult-așteptat – zilnic: am tras un fum, am privit pereții cum stăteau atât de frumos acolo, la locul lor, în agonia lor, am zâmbit pentru masa din mijlocul camerei… iar din când în cand ălalalt mai zicea vreo tâmpenie în încercarea lui de a vorbi ungurește. Cunoștințele lui în limba maghiară s-au cam oprit la „bosso meg” și „kurva io”, dar cum memoria i-a funcționat la intensitate maximă în acele momente, le-a mai amestecat cu brio cu niște cuvinte auzite în timpul zilei, despre care habar n-avea ce înseamnă. Ne-am prăpădit de râs așa, vreo juma’ de oră, apoi am mers liniștiți cu un etaj mai sus, unde era CAMERA. Camera tuturor în acel hotel, cea cu un televizor și una bucată telecomandă. Aici am văzut, evident, cu starea highly recommended, pentru prima dată cel mai epic film ce, exagerat sau nu, aș putea spune că mi-a schimbat viața: „Fear & loathing in Las Vegas”! Ar mai fi și „Confesiunile unei minți periculoase” care mi-a plăcut, sau multe alte filme și seriale… restul nu mai țin minte, deci nu mai contează . Când nici atunci n-a contat, ne-am jucat FIFA pe Xbox.

Deși camera era a tuturor, telecomanda era doar a noastră. Nimeni n-a îndrăznit să intre în divergențe, dar nici măcar discuții, negocieri cu noi, văzându-ne pur și simplu fețele, mirosind din depărtare amenințarea ce emanam. O singură excepție îmi vine-n minte, o femeie mai în vârstă care a intrat odată peste noi și stătea în ușă holbându-se la noi vreo 2 minute. Nu părea că o să ne deranjeze, tocmai de aceea nici n-am băgat-o în seamă deloc. Apoi a izbucnit. A început să ne povestească ofensată toate ofurile ei reale, ireale, personale, impersonale, intime și… se înțelege de la sine… nostime. Ne zicea chiar fără nicio (s)clipire că scăpase de la o casă de nebuni… Noi am înțeles-o, cred că doar ea nu s-a înțeles. Desigur, tot ce vroia de fapt era televizorul, dar asta, ce-i drept, noi pur și simplu n-am mai vrut să înțelegem… la început. După ce plângerea ei penală LIVE cu detalii inutile a început să treacă bariera umorului, am considerat că e timpul să dăm dovadă de o doză imensă de omenie: i-am înmânat telecomanda, deși în mod concret nu a cerut-o. Cearta de-abia apoi a început. Am scăpat de ea cu urlete ce le adresezi pisicilor, câinilor, elefanților sau orangutanilor… și cu niște papuci aruncați spre ea.

Dimineața, desigur, ne-am ambalat pe balcon să fumegăm un joint, după care puteam să mergem la job. Îmi amintesc că simțeam pentru prima dată că pășesc pe nori. Jobul, de altfel, era unul dumnezeiesc. Chiar îmi amintesc cu plăcere de perioada aceea și chiar nu-nțeleg de ce erau unii atât de ofticați de condițiile de muncă. Încă n-am găsit un job atât de plăcut, firește, probabil fiindcă era primul, o experiență total nouă, dar una peste alta, cert e că salarul încă deține recordul. Eu nu m-am plâns. Mă simțeam mai degrabă în vacanță decât un muncitor calificat într-un oraș necunoscut în întregime. Szeged e minunat. Când nu am avut ce să fac, am dat o tură în oraș, de exemplu pe strada pietonală „Karasz utca”, am agățat fete (adică am încercat – fetele de acolo sunt destul de inabordabile), am mers la bibliotecă, am citit mega-liniștit uitându-mă, printre rânduri, afară pe geamul-perete de unde vezi faleza, am folosit internetul lor… asta fiindcă, apropo, la job aveam net…. doar că n-aveam voie să-l folosim. Asta e deja o altă poveste, am să mai revin. Chiar și orarul de la job era unul de vis. Puteam să alegem din trei ture și puteam să o schimbăm după bunul plac, trebuia doar să anunțăm din timp managerii. Toată lumea s-a înțeles bine cu acești manageri, erau chiar binevoitori. Numai cu noi trei au făcut excepții după o vreme, mai ales după anumite ședinte cu boss-ul mare. Ședințele astea se țineau săptămânal. Miraculos, pe noi trei nu ne-au afectat în mod deosebit în primele două-trei luni. Tot timpul alții au fost certați, amenințați, pentru niște nimicuri. Deși noi trei eram cei mai departe de termenul de „ușă de biserică”, am scăpat de scandaluri. Poate tocmai din cauza asta eram noi bănuiți, priviți ciudat, urât chiar, de unii care știau de câteva derapaje de-ale noastre. S-a vehiculat în tot hotelul și clădirea „Magyar Telekom” că „ăia trei fac lucruri ilicite”, dar nimeni nu putea să dovedească. Ce chestii ilicite? Chiar nu știu despre ce poate fi vorba, în afară de acel „praf-party” tras în parcul hotelului, noaptea, cu un extinctor, însușirea mesei de ping-pong direct în carema noastră, sau acel scaun aruncat de pe balcon unde, culmea, altcineva a fost tras la răspundere, căci cu două etaje mai jos era ceva chef cu băutură și muzică tare. Săracul a jurat că poate a băut, a înjurat, dar nu a aruncat nimic pe geam…

Cât despre ganja… noi am fost foarte deschiși la minte. La ziua de naștere a unuia de exemplu ne-am adunat vreo 10 sau și mai mulți în camera noastră, am făcut un bong imens și l-am împărțit fără zgârcenie. Doar sărbătoritul băga mofturi. Nu făcea bine pentru corzile lui vocale, ne spunea. Era ceva cântăreț de operă, studia la ceva facultă de muzică p-acolo. Până la urmă n-a reușit să reziste tentației… apoi o săptămână întreagă a fost răgușit.

Săptămâni la rând, luni întregi chiar, trăiam viața din plin. Fără deranj, fără probleme. Aveam bani, aveam cazarea asigurată, aveam un job unde frecam menta cu căștile pe urechi, aveam un oraș numai bun de explorat, care tocmai în acel an concura serios pentru titlul de Capitală Culturală Europeană… nu i-a ieșit, deși oferta culturală era mega-bogată, zilnic, în special în aer liber. Era vară, era totul perfect. În acele luni mi-am reînnoit garderoba, în acele luni am trăit într-un dulce stil „highclass”… mă rog… cel puțin pentru un băiețaș crescut în sărăcie ca mine. Făceam cumpărături în Tesco ca nebunii, sau din Ollie’s Skate Shop, uneori chiar Szeged Plaza (mall-ul) sau Scala Center… tot felul de prostii, mâncare cât pentru o armată, energizante ieftine la greu, iaurturi, bling-blinguri… tot ce voiam, tot ce ne trebuia și tot ce, de fapt, nici nu ne trebuia. Atunci mi-am luat și primul pachet de țigări din viața mea. Nenorocitul ăla de Pall Mall Menthol. Era ceva „divin”. Atât de refreshing, atât de soft…
E clar. Nu aveam nicio scăpare. Urma să devin (și eu) dependent de țigări, cu toate că la început reușisem performanța uluitoare de a fuma doar 5 țigarete pe zi.

Problemele… cred că au început într-o zi de luni, când soarta avea să declanșeze o „contraofensivă”. S-au cam dus banii… și mai erau multe zile până la salar. Nu mai aveam mâncare, doar o masă jegoasă în mijlocul camerei, într-o stare atât de execrabilă încât dacă ai fi vomitat pe ea… probabil nu ai fi schimbat nimic la aspect. M-am trezit mahmur, cu stomacul gol, cu o greață generală, uitându-mă în pachetul de țigări… mai aveam una singură. Am reflectat cu scârbă… ce dracu’ căuta un cuțit imens, de tăiat porci, pe masă?… Plin de jeg, ceva combinație de margarină, mult ketchup, firimituri de pâine și scrum. Exact ca-n faza aia din „Fear & Loathing in Las Vegas” (mulți o să mă suspecteze că inventez anumite părți din povestea asta inspirându-mă din acel film, probabil, but this is a true story!). Mult scrum, împrăștiat pe masă fără vreo veleitate neo-artistică… Spaghete întărite (era singura mâncare ce știam să prepar), izmene, ambalaje, cutii de conserve, de iaurturi, chiștocuri de țigară, filtre de jointuri… și multe alte urme ce nu mai aveam chef să le identific. De mizeria și dezordinea din cameră nici nu mai are rost să zic. Ăilalți doi dormeau ca porcii. M-am dus la job. Eram, de data asta, singurul dintre noi trei, în prima tură. Seara am aflat că pe ăștia doi i-au „prins” femeile de servici, au chemat sus directorul hotelului, ăla l-a sunat pe managerul nostru, ăla i-a chemat la biroul lui… și în final a auzit de „incident” și șefa mare de la „Magyar Telekom”. Aia grasă. Culmea, au scăpat doar cu un avertisment în scris. Bravo lor! Aveau deja și ei unul. Și eu aveam, dar am beneficiat de el cu mult înainte și dintr-un alt motiv. Ce altceva decât din cauza întârzierii? Când am întârziat o oră întreagă. Cred că m-am ghidat din greșeala după ora României. Nu aveam cum să scap, programul era foarte strict, totul era monitorizat și eu nu m-am înregistrat la timp în „AVAYA” – porcăria aia de telefon-dispozitiv cu care lucra fiecare la biroul lui. Porcăria aia în care trebuia să băgăm un cod separat de fiecare dată când am intrat în tură și când am ieșit, din oră în oră (obligatoriu!), în pauză, sau când plecam acasă. Desigur… am mai greșit (sau omis) codurile de o mie de ori și după aia. Ba la plecare, ba la pauze… așadar, am mai primit în zilele următoare încă un avertisment în scris.

Un fleac… mi-am zis. Bine că, măcar, mai aveam iarbă „acasă”. Cam vreo 50 de grame.