Se spune că timpurile se schimbă, dar năravurile ba. Poate tocmai de aceea o poveste arhicunoscută cum e cea a „Peripețiilor bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek nu devine „răsuflată” niciodată și stârnește râsul a generații peste generații de oameni. Marți seară, în cea de-a patra zi de FITCA, efectul a fost același: râsete sănătoase și ropote de aplauze. Adaptarea Tearului Odeon București, în viziunea regizorului Alexandru Dabija, ne-a prezentat un Švejk autentic, a cărei lume  – chiar dacă exagerată – aduce atât de mult cu cea în care trăim astăzi.

Așa cum e cazul personajelor create de Caragiale, și cele create de Hašek vor fi mereu la fel de populare, căci ele ne vorbesc despre natura umană așa cum este ea cu adevărat.

Acțiunea piesei se deschide cu o Pragă în prag de Prim Război Mondial, unde Švejk și compatrioții săi pun țara la cale în locul cel mai popular pentru o asemenea activitate solicitantă: la birt, cu halbele de bere și păhărelele de tărie curgând pe gât ca apa pe râul Vltava. Precum în zilele noastre și în vecii vecilor amin, cetățenii ignoranți și diletanți au cele mai zgomotoase și puternice convingeri. Cu toții știu care e strategia propice pe care trebuie să o adopte împăratul la Viena.

Autodeclaratul idiot Švejk e cel mai înflăcărat susținător al războiului, abia așteptând să se înroleze, iar când acesta chiar se declanșează, face tot posibilul să ajungă pe front, căci își iubește împăratul din tot sufletul și vrea să lupte pentru victorie, convins fiind că, având la bord cantitatea optimă de bere, poate înfrunta orice tun. Švejk pare însă un hopa-mitică, aruncat de ceilalți mereu în locuri unde nu aparține câtuși de puțin. Convingerile sale politice îl duc mai întâi la poliție, apoi la psihiatrie (despre care ne spune că e un loc minunat în care poți lătra orice, ca în parlament). Când se constată că nu e nebun și izbucnește războiul, ajunge din cauza blestematului său de reumatism să fie trimis la „reabilitarea simulanților” – cei care inventează diferite boli doar ca să scape de înrolare. Momentul în care „simulanții” îi explică lui Švejk toate „trucurile din revistă” pe care le-au încercat pentru a evita războiul și momentul „tratamentului de reabilitare” cu clismă sunt, am putea spune cu ușurință, apogeul piesei. O încărcătură debordantă de umor negru, sarcasm și cinism, absolut savuroasă.

Pavel Bartoş a intrat bine în pielea soldatului idiot dar simpatic, pe care publicul l-a putut îndrăgi automat. Acel gen de idiot inocent care relatează cu o sinceritate copilărească toate boacănele pe care le face, neînțelegând defel că ar face ceva nepotrivit.

Un plus de savoare i-au adus spectacolului momentele muzicale, sub semnătura îndrăgitei Ada Milea, vestită pentru umorul ei ironic. Însă cel mai popular – să-i zicem – personaj dublu, căci are la bază aceleași trăsături… canine, a fost interpretat de Ioan Batinaş, care a stârnit probabil râsetele cele mai puternice în sală. Inițial un mare iubitor de câini, într-atât de iubitor încât își încorporează până și apucăturile lor, ca mai apoi să intre chiar în pielea (sau blana?) unui câine propriu-zis, în patru labe, echipat cu lesă și alea, alea.

O comedie în dulcele stil clasic, perfectă pentru o seară de marți, după ce lumea iese de la serviciu și simte nevoia de delectare și voie bună.

sursa foto: yorick.ro