Da, am ajuns şi aici. Dureros de târziu. Din a doişpea n-am mai pus picioru’ într-un cabinet stomatologic. Totuşi, Gretta este splendidă. Un ţâr de femeie fără vârstă şi mereu binedispusă, cu simţul umorului, cu un zâmbet impecabil (cum îi stă bine oricărui stomatolog), înţelegătoare, răbdătoare, cu mâna fină şi trăsături dulci, feminine. Frumoasă, ce mai, ce atâta frică de clişee ! Deci dentist egal hell ? Nicidecum. Mă rog, nu în cazul meu. Mai degrabă ,,(Hell)ooo nurse !’’ Ne zicem ,,ceau’’, deşi luând-o ca vârstă, probabil că ajunge undeva pe la patruze’şi. Nu o voi întreba câţi ani are. Îi spun Gretta şi e destul, cred, pentru ambii.

Are părul strâns şi cârlionţii din `92 ai lui Michael Jackson din videoclipul ,,Jam’’ şi nu se supără când îmi vede dinţii încâlciţi, aşa cum nici eu nu o cert să-şi descâlcească şuviţele, la fel de naturale şi întortocheate. M-a întrebat totuşi dacă nu am luat vreodată în considerare un aparat dentar, la care răspunsul meu a venit prompt, ,,Nu ! Nu suport chestiile alea.’’ Şi aşa şi este. Numai când mă gândesc la faptul în sine, adică să port nişte metale înăuntrul gurii (printre care mi-ar intra probabil mâncare) mi se pare nefiresc şi neigienic. La fel cum orice organism se umple de puroi şi infecţii, respingând în mod reflex un corp străin precum o tijă, o branulă, un şurub sau un pansament uitat în urma unei operaţii în stomacul pacientului. La fel cum ochiul, protejat de pleoape şi gene se închide brusc şi automat, sensibil la primejdii. La fel cum ceara îţi acoperă interiorul urechii. La fel cum mucii se întăresc pe dinăuntrul nărilor. La fel cum te juleşti şi ţi se formează o crustă maronie şi zgrumţuroasă din sânge. La fel. Culmea este că tipa faină de la Peninsulă, o fotografă din Cluj de care mă îndrăgostisem, avea aşa ceva şi nu mi se părea deloc groaznic să-i simt proteza (decorată cu floricele) în cazul în care ne-am fi sărutat. Nu cred că m-ar fi încurcat prea tare. Unele lucruri… cum să zic, nu îţi displac văzându-le la alţii. Le accepţi, dar totodată nu le-ai vrea şi pentru tine.

Să ai aşa un dentist e mană cerească. Mă planifică tot timpul la ore matinale (şi nu ştiu cum de se nimereşte să-mi pice programarea tot timpul marţea sau joia), cât mai devreme, deşi, într-o zi, când o apucaseră zdravăn strănuturile, iar eu o noroceam, îmi spunea că e alergică la dimineţi. Funny. Nu o deranjează aspectul meu, neras, cu ochii umflaţi după o noapte de scris, albă ca halatul de pe ea, îmbrăcat cu ce apuc şi eu la ora nouă jumate ei.em (stau foarte aproape – adică la treiş’cinci de metri foarte aproape) sau faptul că întârzii mai mereu până la cele zece minute de bun-simţ, după care, zic eu, limita e cam întrecută. Hai cinş’pe. Am ratat o programare însă.

Fundalul muzical mergea ca un calmant şi era asigurat de casetofonul old school, vechi şi probabil japonez, stickerit curcubeic cu un iz de culoare al anilor ’80. Din boxele acestuia răsuna o foarte potrivită momentului I wanna wake up with you… Ea zumzăia şi fredona în ,,mmm-uri’’, pe mine mă lua cu somn. Cu gura larg deschisă, căscam parcă în neştire. Apoi mai erau cazurile în care murmura înspăimântător un fel de cântec de leagăn, (pe care de obicei îl auzi pe fundalul filmelor acelea) când ştia că urmează să mă doară îngrozitor intervenţia.

Când lucrează, privirea îi este concentrată, dar cu toate astea are o atitudine foarte relaxată, glumind des, gesticulând destins. Deşi uneori râde în sughiţuri, cum o facem şi noi adesea când suntem obosiţi, tot reuşeşte cumva să-şi mascheze starea futu-i ! Futu-i, pentru că mi-e milă de oameni ca ea, care muncesc pe brânci şi se consumă pentru o societate nebună. It’s a very-very… mad world. Are deja spondiloză de la poziţia înclinată în care îşi arcuieşte mereu gâtul, iar mâinile stau adesea să-i transpire prin mănuşile de unică folosinţă.

Neavând asistentă, face adevărate acrobaţii în jurul scaunului pe care stau întins ca la psiholog (minus bâzâitul ustensilelor), cu o mână ţinând de pansamentul din gura mea şi cu alta apucându-şi de coadă uneltele. Pe lângă astea, mai răspunde şi la telefon, mai deschide şi la interfon. Printre degetele delicate îi întâlnesc privirea. Se lipeşte de mine cu bazinul, senzual, aplecată pe deasupra mea, presându-mă cu sânul. Umplându-mi faţa cu falduri. Cu mâna ei de cauciuc, încălzită de nădufurile mele, îmi apasă nasul. Ce mai fetiş ! Ooooh, tonight, you killed me with your smile…

Are un cabinet modest (în care culmea, nu miroase a cabinet – însă eşti invadat de un aer rece), dar elegant, de un galben liniştitor, cu termopane de lemn, prin ferestrele căruia, într-o dimineaţă, pentru câteva minute, o perdea ploua picuri suprarealiste, doar într-o singură parte dreaptă. Asta-i ca faza cu noru’ ăla negru ce-şi găsea loc doar în vârful conacului familiei Addams. Pe jos nu are decât gresie, n-are linoleul acela medical ce se mulează pe podea şi perete, conform cerinţelor europene. Îmi place că nu e rigidă şi că o cam doare undeva de unele rigori ale sistemului, complet aiurite şi inutile. Uneori îi mai pâlpâie şi unul dintre neoane.

Boemă, mai uită câteodată să-mi pună şerveţelul (cu care mă şterg ca un copil de bale) în poală, iar odată a scăpat pe mine apă din ţâşnitorul acela care se aplică ca un refresh pentru a curăţa zonele în care tocmai s-a lucrat, dând laoparte resturile. Prea multă presiune. Ne-am răcorit amândoi şi am râs. A dat apă şi pe ea. Ştie să facă mai din orice o plăcere, să-ţi tot doreşti să vii la ea. Nu vă gândiţi la prostii. Nu mi-am dat jos cămaşa imediat, ilustrându-mi bicepşii ş.a umflături, nu mi-a făcut ,,probe la microfon’’, nu a sărit pe mine să mă călărească, cu mâinile mele trăgându-i sutienul dantelat şi negru de braţe. Nu a fost o scenă dintr-o reclamă Str8 sau Diavolo De Antonio Bendaras. Imaginaţi-vă cum ar fi fost: eu salivând, cu un aspirator atârnat de falcă (identic ca sunet cu clocotul unui ibric de cafea), deranjat teribil pe dedesubtul limbii şi ea cu oglinjoara între degete.

Discutam despre clădiri dărăpănate şi alte nereguli urbane. Îi duceam articole şi le citea interesată la pauza de cafea, între programări. Îmi spulbera mituri, spunându-mi că aţa dentară nu este aşa de neapărată, că nu e bine să te speli până îţi sângerează gingia, foarte sensibilă de altfel. Eu chiar credeam lucrul acesta, gândindu-mă că un periaj prelungit o va întări. Tot aşa, mă avertiza că imediat după ce mâncăm dulciuri, smalţul este vulnerabil, iar spălatul pe dinţi în acel moment nu face altceva decât să îl slăbească şi mai mult. Ar trebui să lăsăm cel puţin o oră să treacă de la momentul în care mâncăm (aici referindu-ne nu doar la dulciuri) până la cel în care ne folosim conştiincios periuţa. Cum totul se bazează pe cercuri în lumea asta, la fel, periajul îmi spunea că se face în mişcări circulare, ceea ce nu voi reuşi niciodată. Eu execut un sus-jos nervos. O întrebam de evul mediu şi cum reuşeau oamenii acelor vremuri să-şi păstreze dantura sănătoasă. Mi-a răspuns simplu. Nu mâncau prea multă carne sau la ore târzii, iar dinţii şi-i spălau consumând fructe şi legume. Pe scurt, îi avem pe cei cu care mâncăm. Şi aici o ştim cu toţii, merele sunt foarte indicate. An apple a day…

Gretta nu poartă masca aceea de medic sau ochelari de protecţie. Săreau pe ea bucăţi de dinţi, alte fărâme îi zburau în ochi. Finisa şi şlefuia, iar eu mestecam acea bucată de indigo pentru a-mi verifica garanţia unei nivelări perfecte. Se miră şi ea de computerizarea bordului de lucru al scaunului stomato (echipat simplist, cu ecrane pe care apeşi – butoanele nu mai sunt la modă), pe care le vede din ce în ce mai banale şi uşor de mânuit, dar de neînţeles. ,,Dacă mi se strică panoul, nu ? Ce fac, cum îl repar ? Există depanator pentru aşa ceva ? Clăteşte te rog…“ Aparatul cu ultraviolete a ştiut să mi-l explice însă. Fixează pasta şi o întăreşte, transformând-o într-o plombă. Când îl foloseşte, aşteaptând să scoată acel sunet de done, strecurându-mi-l printre dinţi, se uită în sus şi strâmbă din nas ca Samantha, mişcându-l magic ca pe o baghetă ce emite o lumină albastră de nu ştii unde spre capăt. Mie personal mi se pare ciudat ciclopul de lumină care mă priveşte de sus, fix şi robotic, gata parcă să mă anihileze.

Îmi place de asemenea că nu mă minte cum o fac alţi dentişti. Când tu implori milă şi un strop de răgaz în ,,aaau-uri !’’ prelungite, ei îţi răspund calm şi deloc empatic, continuându-şi muncile minute în şir: ,,Iiii-mediat termin, mai am uuun piculeţ…’’ Parcă ai avea un cric înăuntrul gurii, aşa de tare amorţeşti, aşa mult timp îţi ordonă să ţi-o ţii deschisă. Te ustură până şi glandele salivare, umplându-se de durere. Nebunie ! Chin ! Ce s-ar întâmpla într-o astfel de situaţie dacă ai închide-o brusc în semn de protest ? Ar fi mai la îndemână poate un revolver, ca acela pe care l-ai folosi într-un desen Looney Tunes, enervat de un spectator din public care nu vrea să se aşeze.

The Extraction. Mă bucur că am amânat articolul până acum. Am ajuns la povestea cu extracţia. Pe parcursul întâlnirilor cu Gretta, o auzeam spunându-mi lucruri înfricoşătoare despre extracţii, referindu-se la acestea ca la nişte pelicule horror. Filmele de la laboratorul de radiologie dentară certificau acest lucru. Era ceva de groază. Tot ce era alb însemna puroi şi vase umflate, gata să erupă într-o sinusită cronică. Tratamentul ? Numai prin extracţie ! Mereu mă amâna, speriată parcă şi ea de procedură: ,,Când vrei să facem extracţia ? O facem joi ? Sau nu, hai mai bine o lăsăm până peste două săptămâni. Să te poţi pregăti (psihic?). Să mai ai şi tu timp (de trăit?).“

Nu credeam să mai existe altceva de scos afară prin anestezie pe lângă nervii obişnuiţi. Apropo, pentru procedura asta era necesară o anestezie pentru anestezie. Adică un preambul pentru injecţie. Senzaţia e unică. Îţi amorţeşte faţa şi jumătate din cerul gurii, limba… tot eşti umflat. Apoi, simţi cum ţi se răsuceşte parcă tot capul în acel cleşte şi ai impresia că o să ţi se scoată o bună parte din mandibulă.

,,Se ţine bine !’’, îmi zicea ea trăgând din toate forţele, încercând să mă convingă că tot ceea ce făcea era complet normal. ,,Logic’’ – mă gândeam, ,,Doar e rădăcina !’’ La un moment dat, trăgea aşa de tare şi nu reuşea, încât îmi cerea şi mie să trag de cap înapoi în opunere. Rezultatul – o halcă zdravănă de carne smulsă, un fetus expulzat. Apoi, încă două indentice. Mă gândeam deja la doctorii aceia care lasă oamenii ştirbi, aceia care scot pe dinţi într-o voioşie dementă.

Mă gândeam la scena aceea antologică din Cast Away, în care personajul principal jucat de Tom Hanks, naufragiat pe o insulă pustie şi cuprins de dureri cumplite, îşi infigea între dinţi lama unei patine pentru a-şi scoate o măsea, leşinând instant.

Adevărul e că nu m-a durut nimic. Vedeam însă cum o parte din corpul meu pleca. Pe Gretta o priveam acum ca pe Darth Vader. Îmi arăta bucăţile de rădăcină într-un şerveţel îmbibat de sânge, întrebându-mă abia după aceea dacă nu cumva sunt sensibil şi aş avea rău de aşa ceva. Dentistu` tot dentist rămâne.

În urma acestei operaţii nu aveam voie lichide fierbinţi sau reci, să inspir aer rece sau să fac orice fel de efort care să mă solicite mai intens. Până când sângerarea ar fi încetat şi rana s-ar fi închis cu gingie. Adică până a doua zi. Lactate nu aveam voie trei zile la rând. Aveam impresia că şi dacă urcam scările rapid, cum o fac de obicei, sărindu-le câte trei, puteam face hemoragie. Daaacă în acea zi m-aş fi îndrăgostit de careva fată, cum mai tot timpul mi se întâmplă ? Poate pompam atât de mult sânge încât m-aş fi trezit prin ziare sub titlul scurt, sec şi neverosimil, ,,Dragostea ucide !’’ sau pe banda decolorată de ,,ştiri’’ a OTV-ului – ,,A murit din dragoste !’’ Dacă voiam, aşadar, să trăiesc, trebuia să amân orice sentimente puternice.

Extracţia a intrat în caiet la categoria ,,am făcut-o şi pe asta’’ Mi-a tras-o dentista. Rădăcina adică. Afară. Când am ajuns acasă, discuţie pe net cu o fostă colegă de la jurna: Ea – ,,Şi, mai poţi vorbi ?’’, Eu – ,,Nici vorbă’’. În cazul unor eventuale (cică !) dureri ulterioare, Gretta îmi sugera să iau un algocalmin. Am luat două şi le-am dat pe gât cu ţuică. În timp ce scriam articolul, strângeam compresa cu măseaua de jos, simţind gustul de sânge, înghiţindu-l cu tot cu salivă, în reprize. Mai mergeam după un păhărel, mai anesteziam niţel.

Dacă stau să-mi aduc aminte de extracţia de nerv de mai demult, m-a durut într-atât încât îmi venea să-l sugrum pe stomatolog. Caius îl chema pe călău. Mi-l scotea pe bucăţi, pentru ca ulterior să aflu că fiind imflamat, nu ar fi fost potrivită o anestezie prin injecţie, ci prin-alte-metode-dar-nu-mai-îmi-aduc-aminte-care-ar-fi-fost-ele-însă-nu-prea-contează-pentru-că-de-simţit-am-simţit-tot-durere. De aceea s-a fragmentat în dăraburi şi toată intervenţia a durat destul încât să se ducă naibii şi efectul sedării.

P/S: E bine să glumeşti cu dentistul, oricare ar fi el. Nu ştii ce-l apucă într-o zi, ce veveriţă turbată l-a muşcat în drum spre muncă. Totodată, nu strică nici un stomatolog cu aspect de gagică, pentru o anestezie cât mai eficientă.

Mă uitam direct în ochii ei prelungiţi cu rimel la capăt, în timp ce aceasta nu-şi putea ascunde emoţia. Gâfâia timid, ascunzându-şi deseori privirea, ferindu-şi-o de a mea, concentrându-şi-o mai mult în reflecţia din oglinjoară. Practic îi îngustam orizontul vizual. Ce compliment mai mare poţi face unui bărbat ? Ah, cât de dragi îmi sunt femeile.