azi (printre altele…)

(…) străzile, toate acoperite de maldărele fosforescente ale florilor de tei. Pe mal, sub salcia unde-mi pusesem rogojina să citesc, frunze doborâte la pământ de vreme, miros de răşină, umezeală, aer toropit, parcă învârtindu-se în cercuri, în mici tornade potolite care mă făceau să simt din plin o sufocare nemaipomenită; aşteptam încă gura de aer pentru care ieşisem afară şi simţurile îmi indicau o ploaie în curândă.

Uitându-mă mai atent, vedeam că tot maroul dimprejurul meu trăia, mişunând de furnici rapide, pe care le remarcam uşor printre frunzele crem şi alte fâşii de plante, la fel de palide la culoare. În apropiere auzeam păsări cu sunet grav, ca de brotac, în timp ce altora ciripitul ascuţit le semăna cu destrămarea unui vas în cioburi. Din gară, trenul se putea desluşi şi el cu uşurinţă, într-o după-amiază cuminte în care maşinile nu prea au avut chef de ora de vârf. Tricoul meu alb, pătura în dungi alb-albastre şi-n rest… gâze, gâze, gâze. Mi-era, recunosc, frică de tâmpenia aia cu invazia de căpuşe, aşa încât orice mică gânganie devenea suspectă. Cea pe care o luasem cel mai cel la ochi fu una învelită într-o chitină în forme geometrice, nici prea mare, nici prea pitică, însă destul de neagră stând aşa pe pledul meu imaculat cât să mă conducă la bănuieli detective. ,,N-are cum să fie şi asta furnică…“ mă gândeam.

Cu privirea-n sus, delirând total de la presiunea atmosferică scăzută şi de la fundalul difuz, în care soarele pâlpâia printre puricii frunzelor, am ajuns să-mi imaginez iubita lângă mine. Trântit pe-o dungă, în reveria mea o vedeam deja acolo şi o mângâiam plin de fantezie, conturând din priviri briza de Mureş cu aura ei ireală, cu chipul ei născocit.

Citeam defocalizând, nu ştiu dacă voi puteti face asta, dar eu pot, şi de obicei mi se întâmplă aşa când în pofta mea de citit refuz oboseala retinei. Şi chiar văd; uneori am impresia că parcă chiar mai bine ca de obicei. Ah, şi citeam cu o supravoce tăcută; adică o alta peste cea obişnuită cu care citeşti, fără să implici deloc în ecuaţie şi corzi vocale.

Un cuplu se certa în cel mai stupid mod pe nişte fotografii, întrucât lui nu-i ieşea ca lumea lumina pentru că ea şi băieţelul lor nu stăteau locului în nu ştiu ce poziţie. ,,Nu-i aceeaş` chestie, ce nu capisci ?“ Voiau o poză aşa, perfectă, sau mai bine spus perfect falsă, în care ei zâmbesc, când în realitate de fapt se ceartă din orice (cel puţin situaţia asta chiar o poţi numi ,,orice“). Căsătoriţi, cu un copil, sigur că-şi permiteau la fiecare ocazie ivită să se-nţepe, să se ocărească.

Ultimele raze s-au stins în norii de ploaie ai săptămânii lui Ilie, care din zori începe gri şi tot cu ploaie se termină. M-am ridicat, mi-am împăturat treburile, nu înainte de a-mi scutura vesta, pe care, uitată-n iarba, am găsit-o de-a dreptu` colonizată. De vaci ale domnului şi de restu` necuvântătoarelor ce mai forfoteau prin zonă.

Aerul s-a răcit, iar foşnetele nu au întârziat nici ele să apară. Am fugit în paşi grăbiţi spre Miloş, care stătea vis-a-vis de Constru, să-i las două bilete pentru Cinema City, cum îl ştiam fan Batman, după care m-am luat să o tund iute spre domnul Tarcea, prietenul meu mai în vârstă pe care-l cunoscusem vara trecută (ador când mi se adresează cu ,,Mă, belitule !’’), pe vremea când lucram ca tahograf la Volanul S.A. Senzaţia e că-l ştiu de-o veşnicie. Înainte să trec podul de la Micalaca spre dânsul, pe un stâlp am văzut anunţul cu mega concertul Margueritei de la Clejani de pe 29 iulie; ,,Vai, ce tragedie ! Şi n-o să fiu în oraş. Cum să pierd aşa ceva ?’’

La Tarcea (care, oau, ce converşi şmecheri şi-o luat la ,,Numa` cinci lei, mă Iuliane, pe cuvânt îţi spun“ din Obor), bine`nţeles două vorbe şi minimul obişnuit de două pahare de vin. Apropiindu-ne pasiunea pentru filme bune, voaim să ne uitam la ,,The elephant man’’, dar pe online i se cam sacada, asa ca am lăsat-o pe altă dată.

Într-un final, mergând de-a lungul acelui zid trist care face înconjurul cimitirului ,,Pomenirea’’, pe o vreme cu picuri, la fel de cenuşie, am ajuns taman pe Câmpul Liniştii, veritabila gură de iad aflată la capătul oraşului, unde urâtul lumesc ţi se prezintă fără menajamente şi maleficul stă gata să te înhaţe la fiecare pas. Tărâmul câinilor pe-acolo, haite şi haite. Hale de firme şi întreprinderi baricadate cu gratii, rable părăsite, case de ţigani dărăpănate (ca-n documentarele BBC), copii care râşcâiau cu joarda prin pietriş, mirosuri ce ţi se urcă la creier, mizerie periferică… imagini de un derizoriu cumplit, tenebros, violent, aproape fantasmagoric. Aici se află reprezentanţa DHS Bikes Arad (neoficial, singurul magazin de reparaţii ok din tot oraşul, nu că ţi s-ar da chitanţă), unde de fiecare dată când ajung pentru a-mi recupera bicicleta, mă trec toate apele şi pieptul începe să palpite în mine de spaimă…

…şi cu astea în cap am ajuns acasă şi m-am hotărât să scriu: