cu firele de păr ce-mi stau leşinate pe frunte, pe după urechi,

mă-nclin pe geam şi scutur din ţigară, după tic, fluturii ei de scrum,

ţinuţi pe loc de-un vânt absent în toropeala verii de acum

înăuntru, din nou ajung să bâjbâi,

şi sufocat, scobesc cu privirea forme în mobila deja scobită,

baricadă de lemne-n şirag ce mă înconjoară fără temei

mă uit înapoi,

am fost şi noi odată lavă,

îmi spun într-una cireşul, florile de tei…