05.07.1941

Iubita mea,

E ciudată măsura unui timp… la ce bun să măsori în cifre ceva ce oricum doar se simte?

Distanța între două orașe se măsoară în kilometri iar cea dintre stele în ani… lumină.

Atunci distanța dintre două suflete cum ar trebui să o măsurăm?

Distanța între noi doi, se pare că o măsor în dorul de tine, draga mea, mi-am lăsat totul acasă ca să lupt.

Pentru ce, încă nu mi-a fost dat să aflu… mi s-a zis că pentru țară, dar atunci de ce trebuie să ascult de un străin? Tot ce știu e că trebuie să înaintăm „doar înainte!” – tot asta ni se ordonă… până acum am golit doar un încărcător, mi-e teamă să trag, eu fac parte din al doilea val și nu vreau să îmi rănesc un camarad.

Ceilalți trag încontinuu, în ce sau cine, cred că nici ei nu știu prea bine… nu am văzut până acum nici un  inamic în viață, toți pe lângă care am trecut sunt deja în mâinile Domnului.

Iubita mea, mi-e dor de tine și de leagănul de sub cireș, de florile lui când se jucau de-a prinselea în părul tău… mi-e dor de mirosul tău și de curtea părintească, mi-e dor să te sărut și să te știu lângă mine, întinși  pe iarbă din spatele casei…

Draga mea, mi-e dor de liniște…

Al tău,

                                                                                                                                                          George Simeon

20.07.1941

Iubitul meu Sima,

De când ai plecat, simt un gol în ființa mea, care se mărește pe zi ce trece. Dorul de tine îmi înlănțuie gura, îmi pune un nod în gât.

În primele zile de plecarea ta a tot plouat, ca și cum ai fi luat soarele cu tine.

Spune-mi, promite-mi că te vei întoarce! În ziare citesc despre succesele campaniei, dar nu-ți găsesc numele printre rânduri… oricât l-aș căuta.

Sima, încearcă să faci ce te-a îndemnat părintele Timofte: „nu lua o viață, chiar dacă nu îi vezi ochii, țintește la umăr, acolo e Domnul și va purta de grijă, și ție, și lui”.

Pe zi ce ce trece mă liniștesc cu gândul că „trebuie să vii înapoi”…

Te voi aștepta așa cum ți-am promis, când voi auzi seara trenul în gară, voi fi sub poartă, dragul meu, până când oamenii vor fi ajuns la casele lor…

Fii tare și credincios, Domnul te va păzi. Să ai mereu ochii luminoși și mâna puternică să poți răzbi.

Îți trimit și o poză, am fost cu tata la bâlci și nu s-a lăsat până nu l-a convins pe fotograf să îmi facă o poză. El trebuia să plece, își strânsese deja cele de trebuință. „Lasă dom’le, ce? Te pui la poză? E pentru un soldat! Tu de ce nu ești la război? Că te văd în putere”, așa i-a spus.

Tata, dragul de el, cât ține la tine.

„Ține fata mea, trimite-o la Georgică al nostru, să știe că trebuie să se întoarcă! Nu de alta dar avem o partidă de șah neterminată!“

Ah! Uitasem! Când ți-a venit ordinul de incorporare, ții minte?, în seara aceea, tata a lăsat piesele exact cum le-ați lăsat, nici mamei nu-i dă voie să le strângă. „Vasilico, lasă-le așa, dacă George face o singură mutare greșită, în trei mutări e mat!” și apoi zâmbește…

Iubitul meu Sima, întoarce-te curând!

Cu dragoste, a ta Otilia

 

20.08.1941

Iubita mea Otilia,

De 14 zile ne luptăm necontenit. Trag orbește, zgomotul e asurzitor, ne amețește, se trag focuri și salve de tun împreună cu cele de mortieră.

Ne aruncă în toate părțile, sunt găuri în pământ peste tot… iar în găuri… ceva ce au fost oameni odată. Acolo le este mormântul. Eu fug în față cu arma în mână și-mi tot spun „groapa aceea nu e mormântul meu”.

Nu a mai plouat de mult însă bocancii mi se afundă în noroi, colbul e înnăclăit cu sânge. Doamne cât sânge!

Noaptea nu dormim de frica unui atac, sovieticii se luptă ca fiarele, ne bombardează neîncetat. Pierdem o sută de oameni ca să câștigăm un kilometru și pierdem o mie ca să-l păstrăm.

Gloanțele-mi trec pe lângă urechi șuierand, privirea mi se fixează pe un punct și-l urmez orbește, alerg până la adăpost…

Otilia… scumpa mea Otilia… am ucis, am ucis de nenumărate ori și am murit tot în atâtea rânduri.

Duminică, când vei merge la liturghie, spune-i părintelui Timofte să mă ierte, spune-i că am închis ochii de fiecare dată când am ucis, și mai spune-i că am încercat… dar ne luptam cu dracii războiului… și cu noi înșiși.

Îți mulțumesc pentru poză, de câte ori o privesc îmi apari tot mai frumoasă. Spune-i lui nea’ Zamfirescu „nebunul la D7”… Otilia, suntem nebuni cu toții!

Trebuie să închei, o lumânare aprinsă e o țintă perfectă pentru un lunetist.

Al tău, Sima

25.08.1941

Dragul meu Sima,

Mi-e teamă pentru tine, stai la adăpost, dragul meu.

Să știi că mă țin de promisiune, în fiecare seară te aștept sub poartă. Oare când îți voi vedea chipul? Mi-e dor de îmbrățișarea ta! Vino repede! Citesc în ziare că se duc lupte grele la Odessa… oare tu de ce ești acolo? De ce ne trebuie pământ străin? Ce ne împinge într-acolo? Dac-ar fi să ascult de bătrânii din sat, nu ne așteaptă vremuri bune. „Din străbuni e știut, Domnul te ajută să-ți aperi țara, am gonit pe turci și pe tătari, dar de poftim la pământ străin, El își întoarce fața de la noi”. Oare la fel se va întâmpla și cu noi? Vom plăti noi cu sânge? Orice va fi, eu nu te voi părăsi… Sima al meu… S-a întors bărbatul Tincuței, cel al Vasilichii… s-a întors iar Tincuța e înveșmântată în negru, mâine îl duce pe ultimul drum. „Așa ne-a dat Domnul… vom duce ce ne dă”, așa mi-a zis.

Tata e din ce în ce mai abătut. Într-o seară l-am văzut privind pe geam afară, l-am întrebat de ce stă acolo, m-a luat în brate și mi-a spus „se prăpădește sânge românesc pe pământ străin. Dumnezeu să ne ajute, păcătuim”.

Să te întorci dragul meu, te voi aștepta negreșit!

Cu dragoste Otilia

15.10.1941

Iubita mea,

Nu știu când îți voi mai scrie, când voi mai apuca, dar îți voi scrie cu primul minut liber.

Când mă voi întoarce să mă săruți și să îmi încălzești apa, să mă spăl de necuratul cu care m-am îmbrăcat.

Devine din ce în ce mai grea arma în mână, uniforma mi-e mânjită de sângele atâtor tați și fii… fericiți sunt ei, pentru ei totul s-a terminat.

Deunăzi  un camarad a primit o scrisoare de-acasă în care-i zicea că a devenit tată. A plâns de bucurie. Comandantul i-a semnat o permisie să-și vadă pruncul…

Azi am aflat că mașina în care s-a urcat împreună cu alți șase a fost aruncată-n aer de un obuz.

Vestea ne-a dat-o comandantul înainte să aleagă garda de noapte…

Plecând de lângă el l-am auzit șoptind „unul se naște, altul moare… așa e rânduiala”.

Se aud zvonuri cum că ne-am retrage, încă nu știu nimic sigur, dar tot mai mult se vorbește că trebuie să ajungă mai multe camioane să ne ducă înapoi în țară.

Draga mea, eu vreau să mor pe pământul străbunilor noștri, înconjurat de nepoți. Nu te teme,  mă voi  întoarce, așteaptă-mă în locul în care ți-am furat primul sărut.

Al tău pe veci, Sima

 

 18.10.1941

 Iubitul meu Sima,

Am citit în ziare că vă retrageți. O bucurie nespusă ne-a cuprins pe toți. Tata a șters de praf fiecare piesă de șah. „Să vezi ce mat îi dau la Georgică!”, tot asta repetă, zâmbind.

A plecat de-acasă și după 4 ore s-a întors fericit cu o damigeană cu vin „din ăl’ mai bun”. Mama e zolită să îți pregătească mâncarea preferată și e frustrată că nu știe sigur când ajungi. „Otilia mamă, să faci bine și să afli de la băiat când ajunge, să nu mă prindă pe nepregătite, să mă fac de rușine în sat că n-am știut să-l aștept așa cum se cuvine! Și mai pune și tu, fată, mâna pe pieptenele cela! Ce? Vrei să se zică că te-ai lăsat? Ascultă de mamă-ta, la bărbat e bine să-i dai să mănânce bine și să aibă ce să vadă! Dar să nu te lași cu una cu două la el, nu mamă, lasă-l să trudească oleacă, să nu creadă că ești de colo!”.

Sărmana mamă, dacă ar știi de câte ori m-am lăsat eu la tine… dragul meu, când vei ajunge să-mi săruți pântecele prima dată, să te știe de tată înainte să vadă lumina zilei.

Te așteptăm toți cu mare drag și nerăbdare. Tata s-a hotărât că te vom aștepta la gară cu birja, nu mă mai lasă să fac nimic de când au aflat și ei, mai un pic și vor și respira în locul meu…

Cu dragoste Otilia și…

(tata spune să-l cheme Octavian că e nume puternic iar mama spune că neapărat va fi fată și o va chema Anastasia, că în greacă înseamna Învierea lui Hristos).

P.S. Eu vreau de va fi fată să o cheme Eveline… în limba celtă e „lumină” iar de va fi băiat să-l cheme George.

 

21.10.1941

Domnișoarei Otilia Zamfirescu,

Stimată domnișoară,

Cu regret nespus în suflet vă informez că plutonier-major George Simeon a căzut la datorie în timp ce încerca să salveze viața unui slujitor al Domnului rus din calea furiei unui căpitan german.

Domnișoara Otilia, Sima al nostru, cum îi spuneam noi, ne-a fost tată, fiu, prieten. Toți mergeam la el iar el ne întâmpina cu un zâmbet cald și obișnuitul „ce zici? Nu e o zi frumoasă de un șah?”. Să știți că el ne purta noroc, cine stătea pe lângă el era garantat că va ajunge și ziua de mâine, era amuleta noastră norocoasă. Înainte să meargă la Cel de sus, preotul nostru ne-a zis cu limbă de moarte „aveți grijă de Sima, va veni timpul când vă va salva pe mulți dintre voi. El are dragostea de pământ strămoșesc, dar mă tem că va pieri pentru cel străin”. Așa a fost, în timpul unui atac, când eram țintuiți sub foc inamic, el vine și-mi spune „generale, eu trag focul asupra mea, iar dumneavoastră cu băieții atacați pe flancul drept!”… L-am întrebat cum mai exact, iar el zâmbind a spus „mutăm nebunul la D7 iar cu tura le dăm mat!”. N-am pierdut nici un om în ziua aceea. Era un băiețel rus de vreo cinci anișori cu el tot timpul, avea grijă de el deși nici unul nu înțelegea ce zicea celălalt. În schimb, Sima le zicea celorlalți „măi baieți, din câte înțeleg din ce îmi zice ăsta micu’ «otetz» înseamnă «tată», da’ las’ că ajung acasă și-mi spune Otilia, ea știe”.

Vorbea de dumneavoastră în fiecare zi, toți am ajuns să vă cunoaștem… Ne-ați luminat frunțile de multe ori… când el povestea, noi vă vedeam și pe dumneavoastră…

Domnișoara Otilia, ne-am fi dat noi viața ca să se întoarcă el acasă, el ne era „casa părintească”… fără el ne-am fi pierdut mai mulți. Preotul, căruia i-a salvat viața, a oficiat slujba, însă doar după ce am ajuns pe pământ românesc, asta au insistat toți: „pentru Sima țara e sufletul, iar pentru noi sufletul e Sima”.

L-am purtat până la granițe, l-am sărutat pe frunte pe acest „înger al războiului nedorit” și l-am dat înapoi pământului.

În ziua în care Sima a murit, luptele au încetat… și am murit și noi cu el.

Domnul să-l aibe în pază, e la El.

Cu stimă și deosebită considerație,

Iosif Iacobici, General Armata nr.4