Câmpul de luptă e plin de gropi, iar în ele trupuri umane. Explozii sunt peste tot și strigătele celor care se ucid unul pe altul creează o simfonie a inumanului. Un soldat strânge pușca. Îi este frică. Stă ascuns într-o groapă de obuz și plânge. Câte un obuz care explodează lângă el îl mai face să tresară și atunci începe să plângă în sughițuri. Câțiva metri departe de el e alt soldat. Inamicul lui, dușmanul lui de moarte care l-ar ucide într-o clipită. Ordinul vine: Înainte! Plângând și urlând de frică se ridică și pune arma la umăr, inamicul lui face la fel. Se aud două împușcături, iar amândoi soldații cad morți în noroiul războiului. Înainte de a-și da ultima suflare, soldatul își vede inamicul. Și el avea lacrimi în ochi. Și el era la fel de tânăr. Și el avea o față la fel de îngrozită.

Inamicul lui moare uitându-se la el, soldatul închide și el ochii, iar ultima imagine a lui este cea a dușmanului. Sufletele lor se ridică încet de jos din trupurile sfâșiate de gloanțe și se uită unul la altul.

Soldatul: „Nu mai îmi este frică, știi? Ție?”, îl întreabă pe inamic.

Inamicul:„Nici eu nu mai simt frica. Simt doar liniște…”, îi răspunde soldatului, apoi se uită ambii în jur la carnagiul care  se desfășura în jurul lor. Tineri cu ură-n ochi, îmbătați de inuman împlântând oțel fierbinte în semenii lor.

Soldatul: „Ce se întâmplă cu ei? De ce nu se opresc, de ce se ucid?

Inamicul: „Tu de ce m-ai ucis?”

Soldatul: „Nu știu. Așa a fost ordinul. Nu m-am uitat unde trag. Doar am tras”, suspină soldatul.

Inamicul se uită în depărtare și spune: „Mi-e dor de tata. El ar ști să ne spună ce se întâmplă”.

Soldatul: „Doamne… Mama… Tata… Vor muri de durere”.

Abia atunci și-au dat seama că deși era atâta moarte în jur, ei puteau totuși simți durerea. O durere mai mare decât au simțit ei vreodată pe vremea când erau în viață. Nici nu puteau să o simtă. Aceasta era o durere pură. O durere a sufletului, a întregului spirit. Durerea a început să îi copleșească, să îi facă să plângă, iar în jurul lor pământul a început să se cutremure. Durerea pe care o simțeau s-a transformat în ura a ceea ce se petrecea în jurul lor.

Inamicul: „Haide! Haide să îi oprim. Să nu simtă asta! Doamne, cât doare!”

Soldatul nu a mai așteptat. S-a ridicat în aer și a coborât asupra camarazilor lui ca un nor negru. I-a atins pe fiecare pe umăr, iar aceștia adormeau. Inamicul făcea la fel. În câteva momente, întregul câmp de luptă s-a cufundat într-o liniște de mormânt. Tunurile și țevile puștilor încă fumegau, dar soldații dormeau.

Soldatul și inamicul stăteau alături unul de altul și se uitau către marea de oameni care dormea.

Soldatul se uită la inamic și îl întreabă: „Acum? Ce facem?”

Inamicul se așează și îi răspunde: „Nimic. Așteptăm să vină părinții noștri după noi. Ei vor știi ce este de făcut. Până atunci… știi șah?”.

„Da”, veni răspunsul soldatului și se așează și el în timp ce de la piept inamicul scoate o tablă mică de șah. Acum e liniște. Așa cum ar trebui să fie.