Rareori am lăsat deoparte notiţele mele adunate cu mare grijă, renunţând la toate detaliile, pentru a scrie cât se poate de liber despre un eveniment cum a fost Tabăra de creaţie şi totodată Festivalul național de literatură ,,Dorel Sibii”. Ceva aparte, la care nu mi-a mai fost dat să asist vreodată atât de îndeaproape şi pe o durată atât de lungă. Eram acolo unde vede de obicei capătul ocheanului. Ce fac acum efectiv este să ascult o staţie de radio şi să mă plimb destins cu degetele pe taste pentru a forma cuvinte, deoarece aşa a fost şi acolo, totul lejer, totul frumos.

Contactul cu lumea exterioară ne era limitat, pentru a se potenţa cât mai bine legăturile dintre participanţi, nişte minţi sclipitoare, fiecare cu particularităţile sale. Însă ce am observat la ei e că nu prea aveau preferinţe, doreau doar să ajungă să cunoască toate experienţele, indiferent ce-ar fi implicat acestea, şi au făcut întocmai. Au profitat de absolut tot ce le-a ieşit în cale, luând totul exact aşa cum a fost. Sigur, cele mai puţin plăcute momente au fost cele formale şi birocratice, dar şi plictisul şi-a avut rolul său. Au fost însă şi momente speciale, mă refer, desigur, la decernarea premiilor, la sosirea invitaţilor din ultima zi, precum domnul Vasile Dan, Şerban Foarţă sau Principele Radu, pe care am avut marea onoare să-l cunosc.

În zilele de 5 şi 6 încă se mai făcea cunoştinţă, mulţi scriitori fiind sosiţi abia de a doua zi. Cât despre zile, următoarele parcă au fost cam puţine. După ce legătura se stabilise în aşa fel încât reprezenta ceva uniform, s-a întâmplat cum de obicei se întâmplă, excursia a luat sfârşit, cu toate că nimeni nu voia să se întâmple asta. Mereu se termină totul prea repede, mai ales când ai parte de atâtea trasee zilnice, conferinţe, drumeţii la pas şi câte altele. Aşa încât desăvârşirea s-a petrecut prea brusc.

Năzbâtiile care şi-au urmat şi ele cursul lor, laolaltă cu ,,buna conduită’’ a fiecăruia în parte, n-aş putea nici să le rezum, dar nici să le divulg. Unu la mână, pentru că nu se face, iar doi, mi-ar fi imposibil să transmit în cuvinte ce am simţit alături de aceşti oameni. Deosebiţi, atât din punct de vedere oratoric, cât şi literar. În tot ceea ce rosteau, aşadar, ori încropeau în scris. Autentici şi necruţători (Sorin Despot), carismatici şi în vână (Ştefan Baghiu), limpezi (Alex Văsieş), experimentali şi tineri (Radu Niţescu, Sabina Comşa şi Krista Szocs), cumpătaţi şi gravi (Teodora Coman), simpatici şi plini de spirit (Cosmina Moroşan), maturi şi contemplativi (Bogdan Coşa, Dimitri Miticov, Andrei Dósa), spirite libere şi dezinhibate (Miki Vieru). Ar mai fi Bogdan Munteanu, pe care nu l-am menţionat în acest lung şir, întrucât el era invitatul special, adică cel responsabil cu proza. Şi a fost lăsat să citească, având la îndemână exact atâta timp cât i-ar fi fost felia.

Primarul comunei, Ioan Vodicean, poet şi el, ne-a invitat într-o zi la cabană, pe deal, înspre Troaş, unde s-au citit şi ascultat poezii. La rândul său, a rostit câteva poeme ”în grai” şi s-a bucurat de compania tuturor, făcând cinste cu ţuică, lăzi întregi de bere şi sticle de vin prăfuite de timp.

În chiar prima zi am dat o tură într-o buclă pe un drum mai necirculat pentru a ieşi înspre parcul castelului, o punte spre zona unde eram noi cazaţi, adică la ,,Hotel Săvârşin’’, aparţinând Universitații de vest ,,Vasile Goldiş’’, Arad. Am văzut vulturi, am făcut poze, ne-am suit în scorburi, ne-am aruncat cu picioarele-n frunze, cât să ne obosim pentru a ni se face foame. Mesele (gustoase şi destule) se serveau la ore fixe, în aşa fel încât, oricât era de permisiv programul, ne întâlneam în acelaşi timp şi punct măcar de două ori pe zi. În rest, o ”ardeam” (vorba cea mai folosită) hai-hui. Am vizitat un loc desprins parcă din cărţi, ce avea în vârf o biserică de lemn asemănătoare celor mai celebre din Maramureş. Simţeam nevoia să mâncam mere de pe jos, să discutăm unul cu altul, să fumăm şi să inspirăm aerul puternic, privind depărtarea înfrunzită, pajiştile, copacii şi pomii, care ne dăruiau fructele menţionate mai sus. Alţii stăteau mai retraşi şi contemplativi. La rândul meu, simţeam nevoia să mă retrag, ascultând doar vorbele altora şi ameţind datorită erudiţiei care mă înconjura de pretutindeni. Un nivel ridicat din punct de vedere spiritual, greu de suportat în cazul în care nu l-ai putea duce.

O altă drumeţie a vizat o peşteră, prin urmare ceva mai deosebit. Ca să îi cunoşti interiorul, trebuia să te târăşti pe burtă şi să-ţi uzi puţin pantalonii. În afară de Cia Vieru şi Lia Faur, nimeni nu a îndrăznit să se ghemuiască înăuntru. Aşteptam la gura peşterii cu emoţie, fetele astea nu aveau teamă de ce le-ar fi putut aştepta înăuntru. Dar dacă ieşeai, puteai sta liniştit la o masă luminată de roşul puternic al unei umbrele imense, unde majoritatea prefera berea, iar unii poeţi mai vărsau şi câte-un vers, cel de mai jos fiind chiar pe tema asta:

Despre mine

sînt un ciob în ochii mei
ţigara din mîna mea dreaptă
este chiar mîna mea dreaptă
sînt acoperişul lumii mele
de inox şi de sticlă
de pe care cad
ca un capac
de bere

Sorin Despot

Mai încolo se întindea un lac pe care te puteai trambala cu barca şi unde mulţi s-au adunat în jurul lui Ştefan Baghiu să-l audă cântând la chitară. Imediat cum coborai nişte scări pietruite, aveai ocazia să faci baie într-o piscină destul de măricică. Vremea a fost şi ea bună pe tot parcursul întâlnirilor noastre. Şi n-a fost deloc arşiţă. Am avut şi norocul ăsta. Niciun fir de ploaie, doar ceva cer gri într-o dimineaţă, ai căror nori s-au dispersat apoi de cum a venit prânzul. Oboseala şi voia bună se împleteau la un moment dat, pentru că mulţi nu dormeau noaptea. Se închideau în camere şi stăteau până târziu, scriau, citeau sau plecau să citească în cele mai ciudate locuri, cum ar fi cimitirul, la lumina unei lumânări, sau o luau efectiv pe deal în sus, de unde se vedeau mai bine stelele. Îi auzeam pe hol în zori ca pe nişte copii ce se jucau de-a v-aţi ascunselea. Dimineaţa nici că se observa dezastrul la ei pe faţă, totul era la foc continuu. Rămân şi eu de aceeaşi părere, două zile în plus n-ar fi stricat.

Viteza şi intensitatea cu care vâjâiam pretutindeni şi în fiecare zi, acoperind fiecare metru pătrat care ne stătea la dispoziţie, era într-adevăr uimitoare. ,,Clipa cea repede’’ a lui Sorin Titel a fost în totalitate abolită, deşi am avut parte şi de momente de răgaz, la fiecare popas bifat sau masă luată. Urmele noastre de bocanci au bătucit întregul şir de poteci şi nepoteci posibile. Scurtături sau prelungiri de traseu găseam oricând şi oriunde. Aproape că doar după-amiaza se dormea, iar când ziua ieşea din soare, unii mai întârziau eventual la micul dejun. În rest, forma zilelor era de un gri potrivit, cu noaptea privindu-ne din întuneric şi albul matinal plesnindu-ne peste obraji cu apă rece. Orice clipă o consumam până la esenţa ei, cu ochii noştri privind-o până devenea scrum; eram chibrite aprinse permanent, licărind sfidători şi fără somn, flămânzi să călcăm în picioare aşa-zisa bună conduită şi genericul bun-simţ, fără însă a întrece măsura, decât în ceea ce ne privea pe noi.

Cu o energie electrică, gustam un pic din fiecare lucru, iar din altele mai mult, reglându-ne voltajul după stare; şi aşa ajungeam să plutim liberi deasupra împrejurimilor, cuprinzând cu vederea atât cât să ne dispară pleoapele de pe frunţi. Eram precum buchetele de copaci presărate pe deal, fluturându-ne frunzele în vânt, cărora când le vine timpul ating pământul încreţite. Aer în iarbă, vorba volumului lui Miki Vieru.

Hoinăreala noastră ne ducea de pe drumuri sigure, prestabilite, în locaţii dintre cele mai neobişnuite. Ce să mai zic de ,,The Black Cat’’ (sau ,,La Neagra’’), haiosul bar unde am cunoscut toate fenomenele stranii cărora le-ar fi putut da naştere lumina stelelor: localnici piliţi cu care intraserăm în vorbă şi care clătinându-şi capetele, ajungeau cu el până pe umărul fetelor din grup, masa rotundă unde am început să ne cunoaştem – fiind prima dată ieşiţi în oraş, belşugul sincer şi efervescent al conversaţiilor fără astâmpăr, spirituale şi pline de umor, râsete, naturaleţe, băutură, ţigări, poveşti îndrăzneţe… arzăne-ar focul !

Într-o seară, cina s-a luat undeva sus pe deal, unde la intrare scria ,,La Moşu’ Miu”. Mai departe ajungeai la nişte mese lungi, acoperite de un foişor generos în mărimi. Unii stăteau la poveşti, alţii pe bănci sau în poziţie lotus. Citeau sau se legănau pe balansoar, mâncau, beau de zor sau fumau o ţigară întinşi în iarbă. Generaţiile se îmbinau.

La coborâre, intrând în vorbă cu o nană de-a locului, am aflat că mica şi vesela comunitate săvârşineană se bucură periodic de curiozitatea vizitatorilor, fiind binecuvântată cu domeniile regale ale Majestăţii Sale, regele Mihai, în frunte cu celebrul Castel Regal, având o vechime de peste 300 de ani.

Este dureros să vezi cât de mult arde un scriitor, chinuindu-se cu o îndeletnicire cum este poezia, una care îl constituie, fără ca nimeni aproape să nu-l ia în seamă, dacă stăm să ne gândim doar o secundă la societatea zadarnică în care trăim. Dar tot ce fac este asumat astfel că, paginile lor îşi urmează cursul nervoase, sărite de pe fix, cum ar zice unii (în frunte cu Manolescu). Şi îs convins că îşi văd şi acum de treabă, chiar în timp ce vă scriu, nebăgând în seamă interese, invective ieftine sau vorbe pe la spate. Căci şi lumea literară, plină-i de ele, Doamne !

Faptul că aceşti tineri formează în efoturile lor un grup comun şi eterogen, dându-şi întâlnire pentru a-şi împărţi gândurile, este felul lor simbolic de-a da peste nas (fără a vrea asta) celor ce i-ar condamna pentru simplul fapt că încă mai stau în picioare, cum (încă) pot ei să o facă. Şi uite că reuşesc cumva să supravieţuiască, măiestria lor minimalistă fiind ceva unic chiar şi în poezia universală, pentru că recunoaşterea lor trece dincolo de hotare. Asta, deşi sugrumarea poeţilor, se ştie, a început mai abitir de câteva decenii încoace şi s-a intensificat fulminant în ultimii ani.

Să vezi într-un nimic totul, să scrii despre asta şi să poţi cumva trăi din aşa ceva, e practic tot ce contează pentru aceşti expulzaţi ai umanităţii (mizerabilă noţiune în ziua de azi – aş spune), pe care împreună cu filozofii, pictorii ş.a.m.d. tocmai ei au creat-o, recreând-o prin artă. Reînnoind-o şi trăind umil din resurse minime. Supravieţuirea, din câte observ, se face prin internet (noroc că măcar ăsta e liber) viitorul pe lângă lecturile publice şi conferinţele literare fiind clar online-ul (cerculpoeţilor.net, poezii.biz, agonia.ro, versuri-şi-creaţii.ro, Revista Tiuk!, etc.). Şi toată revolta asta concretizată în volume de excepţie va merge mai departe şi se va cizela în aşa fel încât probabil va da naştere unui alt curent şi tot aşa. Prin ea înseşi avansează tot mai aproape de nevăzutul pe care nimeni în lumea în care trăim nu-l mai poate percepe cu simţurile astupate până la refuz.

Era formidabil să aud că orice spuneau se lega cumva de literatură. Singuri şi împotriva tuturor, împărtăşeau aceleaşi valori, respectându-şi totodată părerile diferite şi stârnindu-se reciproc cu feluritele lor idei. Pragmatici şi iuţi, săreau împreună secole şi se comportau de parcă rezolvau o importantă problemă de matematică, destinată să ne salveze tuturor sufletele cu cuvintele lor reduse. Menită să ne stârnească emoţional ulterior conştiinţa de sine. Să ne facă mai buni. Iar din ce-am văzut, tot ce fac ei este să deplângă mizeria în care se scaldă secolul nostru, fierbinte şi curgând abrupt spre cenuşa definitorie ca o lavă. Aşadar, îmbrăţisează discriminarea şi izbeliştea, le întorc în favoarea lor, întorcând şi celălalt obraz, cu multe lacrimi ocupând rânduri pe pagini stoice.

Desigur, cu abundenţa de râsete şi convorbiri, drumuri şi mese, dezbateri, ai fi zis că ar ieşi ceva. Nici vorbă, niciun titlu de antologie măcar din tot brainstorming-ul pe care se chinuiau să-l facă în aceeaşi măsură în care se forţau să scrie nişte poeme pentru a le prezenta înaintea decernării premiilor. Dar toate astea absorbite empiric nu există să nu dea naştere mai încolo unor idei care depind şi ele de un flux, unde inspiraţia vine sau nu.

Ca locaţii, a fost alese clădirea primăriei Săvârşin şi garajul domeniilor regale. O sală încăpătoare şi înaltă, un spaţiu adorabil, cochet, deschis şi ferit de circulaţie, unde am putut admira o serie de fotografii cu maşini ale regelui Mihai şi o caleaşcă drăguţă; lectura poeţilor premianţi şi a domnului Şerban Foarţă (premiu special) a fost acompaniată de un menestrel. Cât despre Alteţa Sa Regală, Principele Radu, m-a impresionat. Un om gentil, cu o figură blândă, vorbind pe un ton calculat, calm, îmbrăcat obişnuit, în pantaloni şi cămaşă, fără să epateze cu nimic. Asemenea unui tenismen (şi chiar am înţeles că e o mare pasiune de-asa acest sport) sau a unui jucător de golf. Ar mai fi de menţionat aici şi consemnarea evenimentului (unul în cele din urmă comemorativ pentru regretatul ,,Dorel Sibii’’) pe blogul personal al Alteţei Sale, intitulat ,,România, altfel’’ (princeradublog.ro).

Revenind la poeţii noştri şi amarul acestora, sunt un exemplu pentru oricine ar vrea să dea înapoi, deşi adesea sunt blamaţi, persecutaţi pentru experimentele lor în cerneală, deşi nu există să dai greş când o faci din inimă. Asta în orice domeniu. Sunt convins că evoluţia e bună şi o pot asemăna chiar cu cea a noului val de film românesc, care după cum bine ştim, a făcut furori pe la marile festivaluri de profil.

Cine ştie – mă gândeam, ce cuvinte le circulă prin cap, doar ca mai apoi să se aştearnă cuminţi pe foaie într-o poezie (?). Plus de asta, concentrate, ele nu se lungesc cum ar face-o proza sau articolele mele. Pentru că deşi încerc de fiecare dată să-i dau o melodie textului, să-l restrâng ca nu cumva să arate lăbărţat ca o haină căruia i-a trecut vremea, acesta nu se va ridica nicicând la nivelul unui poem, la paginile sale uşoare, îmbibate în acelaşi timp de tristeţe.
Câştigătorii acestei ediţii au fost:

Alex Văsieş – premiul I
Bogdan Coşa – premiul II
Dimitri Miticov – premiul III
Krista Szocs – premiul special al juriului