TEATRUL LUNI DE LA GREEN HOURS
TRUST ME IF U CAN

după o piesă de Neil LaBute
Un „bar-show“ de Iris Spiridon
Cu: Radu Iacoban, Istvan Teglas, Maria Mitu

Întotdeauna mi-a fost greu să încep, mai ales cu începutul. Pentru că atâta timp cât universul e etern şi imposibil de cuprins cu simpla noastră percepţie umană, nu poţi spune că a existat vreodată un început, decât narcisist vorbind. La fel, la capătul unui pix (sau mai precis la finalul unui Save), acesta se prezintă mereu, într-un fel sau altul, sub forma unei minciuni. Pasta nu ţine o veşnicie, iar cuvântul scris e fix şi peste veacuri dispare; cărţile, la fel, se fărmâmiţă, în opoziţie cu clipa intensă a unei iubiri. Poate prin asta încercăm noi bărbaţii să imităm femeile. Inconştient, prin scris avem impresia că procreăm, că lăsăm ceva notabil pentru posteritate. Nimic mai iluzoriu de atât. Poate doar articolul de faţă şi şapoul său gemând de filozofii. Pentru că cel mai sincer om (da, şi jurnaliştii sunt oameni) e în acelaşi timp şi cel mai mare mincinos de pe Pământ. În cazul meu, e vorba despre alter ego-ul de editorialist, care nu ştie decât să presupună şi să-şi dea netrebnic cu părerea. Aşa că pot lua oricând foaia să o mototolesc şi să o arunc la gunoi (mă rog, în termeni mai actuali, s-ar auzi sunetul acela de Empty Recycle Bin) ca pe ceva lipsit de valoare, care nu contează nici cât doi lei.

N-am inspiraţie şi totuşi mă chinui să scriu, pentru că am chef. Ciudată combinaţie, nu ? Adică asta cum mai vine ? Păi o să vedeţi imediat…

Şi ca să închei cumva lead-ul ăsta (nu c-ar duce undeva), pe care oricum nu voiam să îl scriu (şi uite că mi-a ieşit), vreau să vă mai spun atât: întotdeauna omul îşi va dori să îşi trăiască viaţa ca pe o sumă de începuturi, pentru că trăite laolaltă, ele fac cât o mică veşnicie. Şi cu asta am spus totul şi nimic. În fine, cam ăsta a fost, dragilor, imnul meu de deschidere dedicat Teatrului Luni de la Green Hours. Să-i dăm înainte cu cronica. Aşadar, fără alte introduceri:

Trust me if you can: Debutul piesei aduna în faţa noastră trei aşa-zişi concurenţi care nu mai ştiu ce trebuiau ei să câştige. În fine, ideea e că tot concursul era mai exact un pretext care, veţi vedea mai încolo în ce a constat.

În vârstă de 32 de ani, primul concurent (Istvan Teglas) a jucat un angajat al unei agenţii de turism, al cărui hobby era colecţionatul de fluturi. Am observat, ca paranteză aici, că fiecare dintre cei trei actori a abordat un stil mai altfel de interpretare, mai rafinat, aproape imperceptibil pentru unii, care îl luaseră probabil drept fals. Cum ştiu ? Nu ştiu, îi simt pe ăştia… oamenii. Pentru că văd în general ce… gusturi au. Şi înspre ce se îndreaptă acestea… Pe scurt, trend-urile trebuie Reset, anihilate (mamă ce cuvânt dur – sunt un dur) pentru ca noul să îşi facă loc din nou. Printre altele, revenind la povestea noastră, ne spunea că îşi bătuse joc (asta-i ca şi vorba lu’ bunu-mi-o: ,,şi, cu cine discuţi acuma ?“) odată demult de o bătrânică. A doua concurentă (Maria Mitu – ultima oară o văzusem la Timishort, în scurtmetrajul Derby, dar a jucat şi în câteva episoade din excelentul ,,În derivă”, serial produs de HBO România) e după cum vedeţi o ea. Povestea ei (la fel de senină) era că o violase frates-o. Al treilea (RaduIacoban – a jucat în deja celebrele ,,4 luni, 3 săptămâni şi două zile’’ sau ,,Amintiri din epoca de aur’’) ne povestea despre cum a ajuns la New York prin fabulosul program de Work and travell şi cum se apucase să cumpere toate chestiile cu etichete mişto pe care nu le găseai în ţară. Avea ochii roşii, iar cu unul clipea aiurea. I se cam potrivea mutra cu cea a unui psihopat. Problema ăstuia era că omorâse un om. După toate astea, publicul trebuia să ghicească a cui dintre poveşti era inventată. Astfel, primul act se încheie cu gagicuţa din mijloc născocind totul cu mult fler şi dezinvoltură şi cu ceilalţi doi privind-o ucigaş, înarmaţi cu două cuţite pentru a-i acorda acesteia ,,premiul’’.

Al doilea act păstrează aceiaşi actori, jucând însă alte personaje. Ucigaşul stă pe un scăunel la o măsuţă (ăsta da decor minimalist), învârtind de zor un Rubik’scube în aşteptarea unei tipe cunoscute pe internet. Din nou, la fel ca în piesa Noi, 4, acesta păşeşte în realitatea spectatorului într-un mod comic, dând-o cu teoria low-budgetului sau cu fraze de genul: ,,Ori a întârziat, ori nu ştiu… asta era replica la care trebuia să apară.’’ Expert în prefăcătorie, ne explică (insistând cu un limbaj bogat în anglicisme) cum e şmenu’ cu tipele şi cum le agaţă el: se dă student la filozofie, citeşte în vreun Cărtureşti cât mai la vedere Nabokov şi ascultă jazz. Semăna la înfăţişare cu fostul meu coleg de apartament de la Timişoara, metrosexual şi el. După ce într-un final aterizase şi respectiva (o minionă frumuşică foc, cu părul scurt şi buzele roşii, îmbrăcată toată în piele şi în negru) şi schimbaseră o vorbă-două, aceasta îşi băgă gâtul în umeri şi ridicându-se pe vârfuri cu nasul spre nasul lui, îi spune mai în şoaptă, mai şcolăreşte, că-i place de el. Ăsta dintr-o dată se topeşte, după ce cu ceva minute înainte ni se dădea mare şi tare cu fentele lui prefăcute. Finalul a rămas indecis sau mai exact la liberul arbitru al publicului. Ţin minte că acestui Radu Iacoban i-am şi pus o piedică cum se tot flendura printre scaune, moment în care se întoarce către mine cu nişte ochi nebuni şi un nas care parcă i se lungise pe loc (pentru a-i semăna cât mai fidel Jocker-ului din benzile desenate ale anilor 60), spunându-mi: ,,Să ştii băiete, că eu văd absolut tot ce mişcă în jurul meu !’’ Apropo, asta am observat la multe dintre piese… actorii ţineau să fie aproape de spectatori într-un mod ieşit din comun, neconvenţional, alăturându-li-se pe fotolii, ridicându-i de pe ele, făcându-şi culoare printre ei sau luându-i de mână pe scenă. Aşadar, aş spune, Power to the people, my friends !

Al treilea act. Istvan Teglas interpretează într-un mini-spectacol aparent degajat un tip neamuzant care spune glume. Adică mimează voit că face stand-up. (Ex: ,,Mai am zece minute. Nu, nu mor, nu am leucemie.’’). Pe parcurs ne dezvăluie că este gay, dându-ne o mostră din atitudinea discriminatorie şi plină de dispreţ a tatălui său, care îi spunea: ,,Sida e un cadou pe care homosexualii îl merită !’’ După întregul său discurs, realizăm ce a vrut să pună în scenă de fapt: acel coming out al inverşilor şi binecunoscutele şovăieli de dinainte, mascate mai adesea cu un umor (adică teamă – într-o lume care te judecă pentru orice faci, eşti, spui) menit să mai calmeze stările de spirit. Sau mai pe şleau, prejudecăţile unor oameni cu o gândire aproape medievală, care ar da şi cu pietre într-un om, numai pentru că e liber să… ce vrea aia a lui. Pentru a-i asigura că şi ei umblă tot pe două picioare, fiind în fond la fel de umani ca oricare altă fiinţă raţională. După care o întoarce cu o sută optzeci, declarându-ne că a glumit şi că de fapt urăşte gheii. Şi ca să nu mai înţelegem chiar nimic, la sfârşit se pune să bea din berea unui spectator (,,Hmh, are şi lămâie… chiar e bere. Pe bune, gustaţi şi dumneavoastră.)., întrebându-se: ,,Deci sunt real sau sunt un actor ?“

După cum vedeţi, îmi place la nebunie să confund cronica cu reportajul; e felul meu mai personal de-a-mi saluta cititorii şi colegii din presă. Felul meu de-a spune, ca tot românu’-n gura mare: ,,Eu nu vreau să aprofundez, eu vreau să le ştiu pe toate…’’ Pentru că, mai serios vorbind, n-aş putea sub nicio formă să mă încadrez într-un unic stil sau să renunţ la detalii, adică la miile de lumi. Şi dacă într-un moment de răgaz vei avea răbdarea să miroşi puţin liniştea dimprejur, şansele ar fi să le descoperi la rândul tău, fără prea mult efort sau eu-ştiu-ce vedere microscopică. Lucrurile astea le poţi cunoaşte şi legat la ochi, dat fiind faptul că echilibrul stă ascuns în jobenul unui iluzionist. Sau vorba lui Lennon, ,,Imagine’’…

P/S: În primă instanţă, pe afiş era trecută în rolul feminin Ana Ularu (protagonista din Periferic), înlocuită cine ştie prin ce circumstanţe de această minunată fetiţă care este Maria Mitu. Bravo Maria, excelent jucat !