„Până la întâlnirea mea cu pictura lui Vasile Varga, numele de Varga – pictorul – era asociat cu albumul dedicat lui Andreescu, scris de soția artistului, Eleonora Costescu, alături de soțul său, și cu o notă dintr-un număr mai vechi al revistei «Arta». (…) pictura lui m-a făcut să realizez că, privind o floare, observam reunite în ea pe de o parte unitatea prin ordine, proporție, simetrie și deci o minunată rațiune, iar pe de altă parte, o superbă diversitate, variațiune în nuanțele culorilor, grație, gingășie și bogăție în cele mai mici amănunte”, scrie Laurențiu Cladovan în noul album de artă dedicat pictorului Vasile Varga.

Albumul a văzut lumina zilei la Editura eVertical cu sprijinul Centrului Municipal de Cultură, la inițiativa Galeriei OldArt, și a fost lansat joi seara, în cadrul expoziției „Vasile Varga – un reper al picturii arădene”, în Palatul Bohuș.

Expoziția cuprinde 67 dintre cele mai valorose lucrări ale artistului, picturi aflate în colecții particulare, majoritatea aduse la Arad din Ungaria. Proiectul expoziției și al albumul biografic s-a desfășurat de-a lungul a șapte luni de muncă efectivă, concentrată într-un întreg proces de restaurare a lucrărilor, fotografiere, înrămare a picturilor, precum și acțiuni de promovare a artistului către arădeni, după cum spunea Laurențiu Cladovan, inițiatorul proiectului.

El a fost ajutat, în cercetare și în elaborarea noțiunilor introductive în opera lui Vasile Varga de către pictorii Mihai Sârbulescu (membru co-fondator al grupului Prolog) și Andrei Rosetti (membrul grupului Noima), precum și de colaboratorul grupului Noima, curatorul Adrian Sinescu.

În cadrul vernisajului, pictorul a fost comparat cu Van Gogh… ceea ce e o exagerare, deși din albumul biografic aflăm că printre modelele la care Vasile Varga se raporta, se număra tocmai marele pictor post-impresionist Vincent Van Gogh, dar și Rembrandt sau Ioan Andreescu. Dacă dorim să căutăm asemănări, cu toate că niciunui artist adevărat nu îi plac comparațiile, am putea găsi, eventual, o oarecare similitudine vagă între stilul lui Varga și cel al inovatorului francez Cézanne, un aspect de care era conștient până și pictorul român, dar s-a străduit tot timpul să depășească orice urmă de asemănare. Chiar el mărturisea despre un tablou că „e bine pictat, i-ar fi plăcut și lui Cézanne – deși asta e mai curând un blam decât o laudă.”

„Dezbrăcați de povara încadrării oricărei opere de artă într-un anumit curent strict circumscris, putem privi pictura lui Vasile Varga ca pe o manifestare a unui spirit liber, neîncorsetat de canoane, dornic să se găsească pe sine însuși, în momentul final al actului creator. Căci înainte de toate, pictorul Vasile Varga este un explorator. În noianul de soluții elaborate de arta modernă europeană și românească, el caută cu o admirabilă tenacitate o formulă viabilă pentru o pictură adevărată. Glasurile de sirene ale experiențelor (sau, mai degrabă, cele ale «experimentelor»), nu au reușit să-l ademenească. Vasile Varga și-a văzut de drumul său cu liniștea cu care țăranul român întoarce mereu aceeași brazdă de pământ, în care împrăștie aceleași semințe pentru a obține aceleași roade din care s-au hrănit înaintașii săi și se vor hrăni urmașii”, scria istoricul și criticul de artă Horia Medeleanu în articolul intitulat„Pictorul Vasile Varga și revitalizarea tradiției coloristice românești”, apărut atât în revista „Arca”, cât și în revista „Arte Vizuale”, în anul 2001.

Însuși artistul a declarat, în cadrul unui interviu realizat de Ioan Mihoc și apărut în același număr al revistei „Arca”, următoarele: „Pictura este, în accepția pe care i-o dau eu termenului, ca știință a culorilor, un lucru complicat căruia fiecare pictor trebuie să se străduiască să-i deslușească sensurile. În ce măsură izbutește să realizeze aceasta nu mai depinde de el. Continui să cred că nu se pictează așa «cum cântă pasărea», fără cunoștințe temeinice de cultură artistică, de înțelegere a comportamentului unor culori în raport – sau în funcție – de altele”. 

„A trăi cu o critică de artă zi de zi este cea mai bună școală artistică, nu-ți poți permite să te mulțumești cu aproximații”

Varga a fost un autodidact remarcabil, un critic al propriilor metode, un „cercetător” sârguincios în continuă căutare de noi resurse tehnice, consemnând atât reușitele cât și eșecurile: „În fapt, unde  mi-ar place să ajung cu pictura, indiferent ce temă aș picta, ar fi ca tabloul să scânteieze între un perfect echilibru între lumină și umbră și culoare. Iar culoarea să cânte, dar nu în detrimentul luminei. Căci lumina și culoarea sunt de fapt una și își condiționează reciproc percepția optimă. (…) nu știu de ce nu găseam tonurile dorite dar mai ales din pricina defectelor mele fundamentale: neputința de a simplifica suficient, importanța sau agresivitatea amănuntelor, absența unui spirit de sinteză, precum și neputința de a mă detașa suficient de model. Grele păcate. Poate vreau prea mult de la un tablou”.

Vasile Varga s-a născut la data de 14 martie 1921, în satul Ususău (județul Arad). Și-a petrecut copilăria la Săvârșin și la Păuliș, unde talentul lui artistic a fost remarcat de învățătorul Teodor Neagu. În anii de liceu, la Arad, întâlnirea cu pictorul Cornel Minișan și îmbărbătările profesorilor i-au dezvăluit chemarea pentru artă, bunăoară pentru grafică și pictură. Apoi a fost repartizat militar la București, unde – în timul său liber – a frecventat muzeul Toma Stelian. A putut lua astfel contact, timid și prudent, cu viața artistică de atunci din România, frecventând expozițiile lui Ressu, Pallady, Grigorescu, Andreescu și Luchian. Îi considera drept adevărații săi profesori pe cei enumerați, dar și pe Chardin, Corot, Monet, Cézanne, Gauguin și Van Gogh.

Peste doi ani, i-a trimis o scrisoare profesorului George Oprescu, directorul Muzeului Toma Stelian, rugându-l să-i faciliteze o „evadare” din micul orășel Lipova, acesta neputând să-i ofere mai mult decât un post de paznic. Totuși, a fost o șansă exraordinară pentru Vasile Varga să se perfecționeze din punct de vedere intelectual în apropierea unei „personalități culturale și umane atât de puternice”, așa cu spunea chiar Varga, referindu-se la profesorul Oprescu.

După al doilea război mondial, a fost admis la Școala superioară de Arte din București unde a expus începând din anul 1951. În 1953 a fost admis în Uniunea Artiștilor Plastici din capitală.

A avut numeroase expoziții (personale, dar mai cu seamă de grup), de la Lipova și Arad până la Viena, Moscova, Frankfurt pe Main și Freiburg im Breisgau (Germania), Beirut (capitala Libanului) sau Piestany (stațiune în Slovacia, pe atunci Cehoslovacia) și mai multe orașe din România, nemaivorbind de capitală.

Împreună cu soția sa, Eleonora Costescu, a scris zeci de critici de artă în diferite publicații precum Luceafărul și România Literară, sau diferite ghiduri ale muzeelor de artă din Lipova, Suceava, Craiova și monografii despre marii artiști Nicolae Grigorescu (Ed. Meridiane, 1973) și Ion Andreescu (Ed. Meridiane, 1978).

Bătrânețea și-a petrecut-o la Lipova, unde, împreună cu soția sa, a donat Muzeului Orășenesc Lipova o serie de lucrări de artă românească și universală din colecția personală a familiei (Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Dimitrie Ghiață). S-a stins din viață în 2005, an în care prietenul său, pictorul Paul Gherasim, a refăcut într-o nouă variantă expoziția grupului Ioan Andreescu, în curtea Mănăstirii Stavrololeos. În același loc avusese loc (în 1882) prima și singura expoziție personală a lui Andreescu.