Pedalez şi pedalez şi între timp mă uit în jurul meu, observând realitatea care mă înconjoară ca o peliculă de film şi care în mişcarea ei se cere oprită. Soarele este umbra mea şi îmi încălzeşte spatele fără permisiune. Cer cerului un pic de vânt, dar se pare că azi chiar nu doreşte să mă asculte, aşa că pedalez mai tare să simt aerul mai răcoros. Ochii îmi sunt acoperiţi de ochelari, putând astfel privi lumea într-o anumită culoare; chiar mă uit la un film antic, dar în versiune modernă, şi culmea, se numeşte “Realitate”.

Picioarele mele se mişcă precum săgeţile ceasului şi în urma mea aud “Dong-dong-dong”… este ora doisprezece, cred, şi deja pe lângă restaurauntul unde trec, mesele sunt pline şi oamenii înfometaţi… dar nu înfometaţi de mâncare, ci de timpul pe care îl doresc să îl aibă în continuare. Ce ciudat, să fii la masă şi să te uiţi mereu la ceas de parcă te-ar mânca şi să spui în gândul tău “Nu mai am timp, trebuie să fug!”; întrebare: “Unde?”, răspuns: “Oriunde, pentru că nu mai am timp!”.

Continuu drumul meu spre casă, simţind sub roţi gropile drumului şi am impresia că sunt în mijlocul cuntremurului, că în curând acest ,,cinematograf’’ se va prăbuşi. Trec pe lângă un râu şi acest lucru mă face să mă simt mai în siguranţă, nu ştiu de ce, poate pentru simplul fapt că nu mai aud zgomotele maşinilor şi mă apropii mai mult de mama natură sau pentru că, văzând valurile de apă, toate gândurile mele întortochiate se desfac şi revin la normalitate.

Mintea îmi este răpită de limbajul păsărilor, ochii de dansul apei şi urechile de melodia greierilor. Inspir adânc parfumul ierbii amestecat cu florile de câmp şi uşor-uşor, expir tensiunile acumulate în cutia de oase. Hmmm, parcă mă simt mai bine, şi zâmbind gândesc: “Ce film cu efect…”.

Mai am câţiva metri până la o destinaţie care va lăsa în urma mea frumuseţi nemuritoare; simt din nou asfaltul saharian sub săndăluţe şi trec pe lângă copacii uriaşi cu rădăcini de caracatiţă. Trec pe zebră, asigurandu-mă că drumul e liber şi intru printre zidurile blocurilor, aşa că încetinesc pedalatul şi când ajung în faţa blocului îl văd pe vecinul meu bătrânel care aştepta timpul să treacă pe bancă. Îmi zâmbeşte ca un copil care vede o surpriză şi se grăbeşte să deschidă uşa precum un gentleman bine educat. Parchez bicicleta, dau jos ochelarii şi mă opresc.

Filmul nu s-a oprit, eu am făcut-o. M-a păcălit realitatea, credeam că eu sunt regizorul, dar nu este aşa, roţile bicicletei au fost pelicula, iar eu am fost numai unul dintre miliardele de actori zilnici. Ce interesant, nimeni nu mi-a impus să joc vreun rol, pentru că scenografia prevede libertate. Eu am fost pe scena vieţii, iar realitatea, ea a fost spectatorea care chiar şi în acest moment mă aplaudă în cinematograful care mă înconjoară…

Cristina P. Anto