Well… here we go again… am găsit încă o coloană sonoră. De fapt nu eu, ea mi-a arătat melodia și mi-am dat seama că există ceva în mine foarte sensibil la lucruri autodistrugătoare. Nu știu de ce sunt eu construit așa, dar pot spune că nu prea am de câștigat din asta. Mi-a spus că se regăsește până în măduvă în piesa asta, iar eu… eu mă regăsesc pe mine. Cred cu tot sufletul că în viața asta suntem datori nouă să ajungem până în cel mai întunecat loc din sufletul nostru, să stăm o vreme acolo. Să încercăm să plecăm de acolo și să ne lovim de neputință, de disperare. Să trebuiască să stăm acolo până ne întărim zâmbetul pe buze, ca să nu ni-l mai șteargă orice lacrimă mică din noapte. Să ne ridicăm de acolo doar atunci când putem vorbi sincer și deschis despre ceea ce simți cu oricine, fără teama de prejudecată. Prea mulți oameni se feresc de întuneric, când de fapt… întunericul este de multe ori singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni, e parte din tine. E partea aia de care oricum nu vrea să se atingă nimeni.

Ei, eu partea aia o vreau din om, din oricine cu care mă întâlnesc. Nivelul la care poți ajunge să cunoști un om dacă stai la o țigară și o cafea în întunericul lui este incredibil. Creezi o conexiune care nu se mai poate rupe. Niciodată. Acolo în întuneric nu există alți ochi care să privească, iar alte voci nu doresc să se facă auzite.

Eu mă simt confortabil în întuneric, am stat îndeajuns acolo și nu mai simt nici o angoasă când mă întorc. Calc peste aceleași amintiri, șterg aceleași lacrimi de pe oglinzi, îmi aprind o țigară și pun de o cafea. Din când în când mai bate cineva la ușă, mă uit pe vizor să văd cine e, dar nu răspund dacă nu e cineva cunoscut. Ei, aici am eu postul meu de radio unde cântă doar melodii pe care le-am selectat. Fiecare melodie are o amintire, un miros, un gust sau un sărut amar. Toate sunt ale mele și nu am cum să le dau altcuiva pentru că nu pot simți mirosul piesei, gustul ei, amintirea ei așa cum o fac eu. Eu le ascult pe o frecvență pe care ei nu au cum să o perceapă. Dar acum… la radioul meu e altă piesă, care nu este a mea, este a ei. E melodia care cântă în radioul ei, se aude în întunericul ei. Așa se aude la ea în suflet.

Îmi e ciudat că o aud și la mine, deși radiourile noastre sunt pe frecvențe total diferite, se aude clar. Pe cum ascult piesa și versurile îmi aduc aminte de disperarea mea de a ieși din întuneric, înainte de a fi pregătit. Nu purtam zâmbetul pe față, iar întunericul nu m-a lăsat să ies nicicum. Ceea ce percepeam eu pe atunci ca fiind demonic, acum o privesc ca pe o „grijă de mamă”. Nu știam pe atunci să nu îmi țin zâmbetul ascuns în buzunar… dar cu timpul am învățat.

Cred că ea e la capitolul acela acum. Se ascunde, se teme, bravează. Și o înțeleg. Dar pentru prima dată, poate că radioul meu se aude și în altă parte. Mi-ar plăcea. Am putea sta împreună la o cafea.