Îmi reciteam nebuniile mele scrise într-o zi de martie nebun de nebună, într-o zi când mă simțeam nebun în nebunia mea. Într-o zi când mă simțeam înfrânt și singur dar în același timp și pregătit să iau la trântă lumea întreagă, simțeam ceva foarte puternic în mine, îmi simțeam spiritul mai puternic ca niciodată, îmi atingeam pielea și știam de ce partea omenească din mine se simte înfrântă. Reușisem să îmi scot din suflet toate slăbiciunile, toate acele diamantele murdare care mă înfrumusețau în ceva ireal, ele îmi luaseră mințile cu ceva timp în urmă și acum le purtam pe piele, pregătit să intru în prima ploaie să mi le spele de pe mine.

Ploaia a venit… când eram la picnic iar eu îmi reciteam nebuniile, cuvinte scrise, arse în diferite culori pe o pagină. Ea, cu mână de copil colora un prinzător de vise, apoi a văzut cuvintele mele iar diamantele mele false au început să tremure, să lumineze.. au început să mă ardă.

„Nu o lăsa să citească, Dumnezeule! Sunt nebunii, sunt nebuniile noastre, nu poate nimeni să te înțeleagă. Vino! Vino înapoi la noi, nu te aventura în lumea asta atât de rea”, îmi țipau în urechi o mie de voci, iar diamantele nu m-au mai ars.  Îmi era și mie destul de clar că rațiunea mea încearcă să mă protejeze, ce nu înțelegeam era cu câtă sârguință o face, hmm, mintea mea, o adevărată războinică.

Puternică și conservatoare ca întotdeauna, în fiecare noapte ucidea atâtea fantome ale trecutului cu prețul a multor fericiri de mâine.

Preț pentru câteva minute am ascultat, am fost veșnicul și credinciosul supus al minții mele. Apoi am auzit din nou vocile… acele o mie de voci, dar nu știu de ce le-am auzit altcumva acum. Le-am auzit urâte, tânguitoare, ca și niște cerșetoare murdare care miroseau groaznic a slăbiciune, a delăsare. Miroseau a o mie de minciuni. Și i-am zis : „Uite, citește.”

Diamantele-mi de pe trup au început să urle, să se zbată, să mă ardă, fantomele să mă doară: „NU!!! Ce ne faci? Ne vei distruge! Ne vei ucide iar tu vei muri împreună cu noi. Nu îți poți lăsa nebuniile să piară, ești ceea ce ești azi din cauza asta. Toate cicatricile, toate fantomele pe care le-ai tot ucis. Nu ne lăsa pe noi, nebunule!”.

Ea a pus cuvintele colorate jos, lângă prinzătorul de vise pe care îl colora și mi-a spus:

„Mă regăsesc în nebunia ta”.

Ploaia a venit, diamantele îmi sunt curate, iar fantomele… le-a încătușat în prinzătorul ei de vise.