Prințul cerșetor

fuckfuckfuckfuckfuck

„Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul” – Nicolae Iorga

„Iar nu ai lumină! Cum o să te duci așa acasă? Haide, ia-le pe ale mele”, mă ceartă ea. E noapte, am condus-o până acasă, am ieșit cu bicicletele la plimbare, iar eu nu aveam nimic reflectorizant pe bicicletă, nici far, nici „ochi de pisică”… nimic.

Iar lumina ei nu am vrut să o iau. Cum să o iau? O văd atât de bine în lumina ei… are o lumină atât de frumoasă pe care de multe ori nu o vede nici ea, dar eu da.

Și totuși, mă simțeam în siguranță, mă simțeam în siguranță în noaptea aceea neagră. I-am spus că nu am nevoie și am plecat către casă. Am privit-o încă o dată cum a intrat în casă și am plecat. Am luat-o pe lângă râu. E plăcut să îmi privesc gândurile cum merg în paralel cu apa.

Sub un felinar, pe o bancă, am văzut o siluetă. Am încetinit, mergând aproape la pas cu bicicleta și am observat atunci silueta aceea mai bine. Era o apariție stranie… străvezie, puteam vedea prin ea. Era un băiat, cu o înfățișare adolescentină, îmbrăcat în haine regești, cămașă flanelată, vestă cu fire aurite, pantaloni bufanți din catifea. Chipul îi era completat de doi ochi negri, triști și mirați, iar părul negru cârlionțat, nasul mic iar buzele cărnoase.

Mă oprisem lângă el și îl priveam. El se uita la mine și a realizat că îl văd… că îl pot vedea.

„Ești primul”, îmi spune el.

„Nu știu de ce”, îi răspund eu. Nu sunt cu nimic mai special, nu am mai văzut până acum un spectru. Eu, de fapt, îmi răspunsesem mie, nu știam de ce nu m-am speriat, se confirmau atâtea ipoteze despre fantasme…

„Cine ești?”, îl întreb eu.

„Ia loc lângă mine, sau nu, mai bine haide lângă apă… e… mai liniște”. Am înțeles care era motivația de fapt, stăteam singur pe o bancă… și vorbeam singur. Am legat bicicleta și am coborât lângă râu.

Ne așezăm și se uită din nou către mine cu ochii lui negri și triști. Eu îl priveam și prin el vedeam lumina felinarelor.

„Nu am fost tot timpul așa… Mureșul, era mai curat când trăiam eu”, spune el cu o mâhnire care îmi inundă și mie sufletul.

„Să fi văzut doar cum erau oamenii pe atunci… cât de umani erau. Ți-ar fi plăcut. Copacii trăiau cu ei, timpul trăia cu ei împreună… acum, nici măcar el nu îi mai vrea alături, el curge împotriva lor, iar ei nici nu îl mai observă. Timpul trece furios pe lângă răutățile lor, pe lângă dezumanizarea lor, atât poate să facă el, atât îi este permis: să ia răutățile lor și să le ascundă sub negura lui. Eu însă le văd, le văd pe toate dragul meu, și dor atât de tare… Mă rănesc atât de tare încât rănile s-au oprit din sângerat, de mila mea. Rănile au avut și ele un rol, acela de a atrage atenția.

Acum, că și-au pierdut rostul… m-au lăsat și ele în pace, cum au făcut-o de mult timp lacrimile.”

Am rămas să îl ascult, iar pe cum vorbea, imagini, la fel de străvezii, le vedeam pe râu ca la cinematograf. Se derulau în fața ochilor mei, imagini din trecut ale unor oameni, unele pe care nu le-am văzut niciodată. Imagini vechi, imagini de pe timpul regilor și prinților.

„Ai fost un prinț?”, întreb eu.

„Ceea ce am fost… nu mai ține minte nimeni, nici măcar eu”, îmi răspunde el șoptit.

„Nici măcar eu”… vorbele lui îmi umblau prin minte, se loveau de pereții rațiunii mele, de logică, de umanul din mine. Am realizat că nu pot înțelege ceea ce este el, pentru că eu sunt o ființă creată, iar acest statut este singurul pe care nu îl pot depăși. Nu îmi pot depăși condiția umană.

„Acum… acum tu ce vrei să faci?”

Chipul străveziu își îndreaptă privirile către pod, apoi și le coboară către apă.

„Nu știu, una dintre cele mai grele decizii este să mă hotărăsc dacă să mă străduiesc mai tare sau să renunț. Mă doare, mă doare tare pentru că oamenii mă făceau să simt viața, să simt căldura soarelui, să simt căldura lor. Acum, aceiași oameni m-au transformat în mucegai, în nisip și cărămidă spartă”

„Dar… ce ai pierdut? Cum de te-ai pierdut?”

„Eu nu m-am pierdut, eu încă sunt aici, nu am plecat nicăieri. Ei m-au pierdut, Mihai. Doar ei…”

Am înțeles că… nu a înțeles nimic. Adică am înțeles ce îmi spune, dar nu îi puteam înțelege durerea. Aș fi vrut să o fac, pentru că aș fi vrut să-i alin rănile. Aș fi vrut să arăt lumii un suflet care și după moarte suferă, suferă din empatie pentru niște oameni indiferenți la suferința lui.

„Cum ai murit?”, l-am întrebat.

„Dragul meu Mihai… eu încă mor.”

Auzul vorbelor lui, sinceritatea lor mă zdruncinaseră. Era a doua oară când îmi zicea numele, iar eu nu îl știam pe al lui.

„Tu îmi știi numele… îl pot afla și eu pe al tău?”

Se uită la mine, trist, și am observat că devenea mai străveziu, aproape invizibil și îmi spuse:

„Ai început să mă uiți și tu”, simțeam regretul din glasul său… „Eu sunt… acea rămășiță alipită durerii”. Cu aceste vorbe a și dispărut, nu îl mai vedeam, nu îl mai auzeam…

M-am întors la bicicletă și mi-am continuat drumul. M-am întrebat oare ce a vrut să spună. „Acea rămășiță alipită durerii”. Nu mi-au dat pace cuvintele lui tot drumul către casă. Am ajuns din nou între pereții de beton și m-am așezat lângă foile scrise.

Am luat un stilou și am scris cuvintele lui pe o foaie… „Acea Rămășiță Alipită Durerii”. M-am uitat la acele cuvinte, încercând să înțeleg. Apoi am scris doar prima literă din cuvinte și am înțeles.

Atunci am simțit și eu acea cărămidă spartă de care vorbea, acel nisip plin de mucegai.

Comments are closed.