Pe lumea aceasta, mulți îți sunt prieteni, dar nu toți. Eu însă, pot spune că toți câinii îmi sunt prieteni. Și toți sunt păgâni. Stau în preajma mea tot timpul și mă apără. Au simțul acela, observă din depărtare și mă anunță mârâind încet. Ei le simt intențiile și ce fel de dorințe au. Dacă vor să îmi facă rău sau bine. Un câine, cel mai mare dintre ei, unul negru, este și cel mai bâtrân. A ucis de multe ori oameni care veneau în fața mea cu intenții ascunse. El este Asasinul. Nu mă mai avertiza de pericolul care venea spre mine. Cu smucituri scurte, ucidea fără cel mai mic regret. Un altul avea puterea clarviziunii. Acesta nu se comporta în mod normal niciodată. De multe ori îl vedeam cu ochi de nebun, de psihopat, cum aleargă prin casă, creând un dezastru pe unde trecea. Haos îl cheamă. El, în nebunia lui indusă de droguri, ca și Oracolul din Alexandria, prevestea ceea ce urma rău să vină. Doar rău. Ceea ce era bun, nu putea prevesti. Nici azi, nu știu de ce, probabil că nu este construit așa, probabil că îl plictisește rutina plăcută a binelui.

Apoi mai este unul pe lângă aceștia trei care iese în evidență. Iese în evidență pentru că este cel mai liniștit dintre ei. Uneori îmi pare că este trist, melancolic. Stă separat de ceilalți, cu botul în niște foi scrise și aruncate de mine. Se uită cu ochii goi la mine și parcă așteaptă ceva. El este singurul care și vorbește cu mine și, culmea, singurul care nu are nume.

„Cum ești azi?”, mă întreabă el.

„La fel ca și ieri, de la excelent în sus”, răspund eu.

Nu zice nimic, dar văd clar că răspunsul meu l-a dezamăgit. Împinge cu botul hârtiile mele, mârâie puțin și se îndreaptă către ușă.

„Unde pleci?”

„Întrebi că te interesează sau de complezență?”, mi-o întoarce el.

„Îmi pasă” spun eu.  „Ești diferit de ceilalți, vreau să știu ce e cu tine.”

„Nu te mai minți singur. Mă dorești plecat, dar știu foarte bine. Dacă eu plec tu cu ce mai rămâi? Un psihopat drogat și un ucigaș. Nu mai juca teatrul acesta, îți cunosc jocul. Momentan cel care îți împinge foile… rebuturile acelea sunt eu. Restul sunt plecați. Obișnuiește-te cu ideea. ”

Nu mai spun nimic, doar îl privesc cum pleacă mârâind către ușă. Ceva rău este acolo. El se încoardă, colții îi ies la iveală, e pregătit de luptă.

Ca niciodată, ușa se deschide! Niciodată nu s-a deschis ușa! Niciodată nu a trecut ceva de haita de câini de afară. Asta înseamnă un singur lucru: a trecut și de Asasin și de Haos. Cei mai  războinici dintre câini. Iar acum deschide ușa… El depărtează puțin picioarele din spate, pregătit de atac, blana negră i se zburlește, ochii devin nebuni iar albul perlat al colților imenși ies la iveală. Va fi o luptă grea împotriva a ceea ce îmi dorește răul.

Trag un fum de iarbă… dacă El pierde, măcar să nu simt ceea ce mă așteaptă.

Am uitat să vă spun, cea mai mare temere a mea… câinii. Îmi este frică de ei, am oroare de ei.