„I was… afraid to make a single sound
Afraid I would never find a way out
Afraid I’d never be found”

Când eram copil, pe vremea când știai că e Crăciunul pentru că era multă zăpadă afară, lucrul meu preferat din fiecare seară era să stau sub brad. Becul era stins în cameră și singura lumină erau beculețele de pe pom. Stăteam într-o liniște absolută. Stând sub brad, eram fascinat de mirosul portocalelor care se împletea cu cel de brad. Cu capul printre jucării, fructe și ciocolată mă uitam la beculețe și la jocul lor. Era atât de liniște încât auzeam pâlpâitul curentului care făcea becurile să se aprindă periodic. Acela a fost ultimul meu moment de liniște. Asta e ultima amintire pe care o am. Adevărata amintire. Aceea căreia îi simți mirosul, o auzi, o guști. Restul sunt doar anumite evenimente din viața mea care mi-au adus bucurie sau durere. Dar seara aceea liniștită nu mi-a adus nimic altceva decât liniște si pot spune că de atunci nimic nu a mai fost în stare să mă ducă înapoi în starea aceea.

„Adică, pana mea, ești sigur că nu e confuzie? Adică acuma, din cauza că ești predispus să te îndrăgostești mai repede de prima persoană care îți este asemănătoare!”

Asta mi-a scris o prietenă după ce eu, neliniștit, îi spusesem că simt mai mult pentru ea… După ce am citit, nu pot spune că am avut o revelație, dar nici foarte departe. Nu făcusem o confuzie oare? Am început să mă întreb același lucru. Mi-a introdus, din nou, noțiunea de „dacă” în creier și am început să mă îndoiesc și eu de cuvintele mele, iar apoi mintea mi-a plecat din nou la celălalt mesaj, celălalt care nu era de scris de aceeași prietenă.

„… la naiba, că nu știu ce vreau, mi-ar fi plăcut ca textul să fie despre mine și da, știu că sunt egoistă, că vreau tot dar nu ofer nimic, dar toate suntem niște Otilii pline de enigme… nu vreau să fii tu stepping stone. ”

Mi-a rămas în cap ultima ei propoziție. Ceea ce trebuia să răspund, dar nu am făcut-o, era: „But, my dear, you are not Alice and this is not Wonderland”. Ajunsesem deja un stepping stone, unul pentru mulți, dar cel mai important, nu fusesem unul pentru mine. De zâmbetul meu, râsul și buna mea dispoziție s-au bucurat mulți, dar eu nu. Nici nu am știut vreodată să fac altcumva, adică să mă bucur de mine, pentru că mi-a plăcut tot timpul să mă bucur prin alții. Așa am știut să fac, așa am făcut. Acum trebuie să îmi recalibrez creierul să ajungă să se cunoască și el pe… el.

„It was ingrained in me that I wouldn’t amount to a shitstain I thought
No wonder I had to unlearn everything my brain was taught
Do I really belong in this game? I pondered
I just wanna’ play my part, should I make waves or not?
So back and forth in my brain, the tug-o-war wages on”

Multe nu vom ști în viața asta, multe ne vor rămâne necunoscute, multe întrebări vor rămâne fără răspuns, dar parcă e mai poetic așa, mai frumos, mai enigmatic. Niciodată nu voi ști când o persoană pe care am avut-o în gând multă vreme mă va surprinde într-o zi (sper să fie una de vară), niciodată nu voi ști peste cine voi da dacă plec singur în oraș și intru în primul bar. Exact așa nu voi ști ce finalitate vor avea cele două mesaje, unde vor ajunge cele două persoane care mi le-au scris și… e în regulă. Înțeleg că fiecare calcă o potecă, un drum nebătătorit încă de alții… dar, vedeți, aici intră mintea mea… what if? Dacă unul nu a fost îndeajuns de puternic încât să spună: „DA, asta vreau”? Dacă, dacă, dacă… așa funcționez eu, de aceea rezist și rezist, sunt încăpățânat mai ceva ca un măgar. Din cauza (sau datorită?) acelui dacă. Pentru că lumea e făcută din enigme iar eu trebuie să le aflu, să le aflu pe toate, pentru că sunt convins că una dintre ele e doar a mea. Până atunci, îmi scot mintea la o cafea, I haven’t been there for a while and I used to enjoy that place when I was a kid.

Mulți se declară defecți, se simt defecți, au impresia că restul lumii îi judecă pentru simplul fapt că sunt nefericiți. Am auzit de multe ori expresia: „Fake a life, take a selfie”. Cei care se cred defecți sau se simt defecți, sunt doar victime ale superficialității altora, cei care își falsifică fericirea cu zâmbete forțate și cu „poze la minut” strigând la tine prin ecranul telefonului cât sunt ei de fericiți. „Defecții” chiar îi cred pe aceștia, iar când privesc în interior… devin deznădăjduiți, ajung să le fie rușine cu propriul suflet. Ajung să considere că ei sunt prea mici în fața fericirii strigate a altora.

„An angry man’s power will shut you up
Trip wires fill this house with tip toed love”

Trebuie să nu mai ascultăm urletele, pentru că nu e treaba noastră. Treaba noastră este să dăm „like” celor care ne înconjoară cu iubire, celor care văd cât de mare e un suflet mare.

Un suflet mic cu zâmbetul larg sucombă sub propria greutate pe când un suflet mare cu un surâs gentil și discret dă naștere unor furtuni în inima celui care observă.

O Otilie va veni și voi simți din nou mirosul de brad împletit cu cel de portocale, voi auzi din nou cum pâlpâie luminițile de pe pomul de Crăciun. Cred că asta trebuie să așteptăm cu toții, asta e enigma pe care toți trebuie să o aflăm. Să ajungem să ne întrebăm cum de o persoană ne poate aduce liniște.

Așa, acum e „ce trăbă” textul.