Anxietate. Atac de panică. Acestea sunt două lucruri care mă însoțesc în așternuturile albe. Când vine noaptea și simt că îmi este somn, aceste două lucruri vin încet și se pun lângă mine în pat. Prezente, subtile și liniștite, încearcă să îmi readucă aminte de tot ceea ce am blocat pe parcursul zilei.

Apoi vine ora patru noaptea. Oră la care oricâte ore de somn am reușit să fur, eu mă trezesc. Mă trezesc alături de aceiași doi companioni ai mei. Ritmul inimii este unul nebunesc și conștientizarea acestui lucru îl face să devină și neregulat. În fine, mă uit la telefon și sper că e măcar șase. Nu, nu e șase, e patru fără un pic. Știu că nu mai pot adormi înapoi, am mai încercat de atâtea ori. Iau laptopul în pat lângă mine, pregătesc o listă de piese pentru un background muzical și mă pun să scriu. De multe ori o fac doar ca terapie pentru că, vedeți voi… Starea aceasta a mea știu de unde vine, cam știu care sunt „vinovații” și mai știu și că nu pot face mai nimic pentru a trece peste. Trebuie doar să am răbdare, știu ceea ce lipsește, iar acel lucru nu îl pot forța. Am să vă spun și de ce nu divulg care este acel lucru.

Există în lumea asta acei oameni care ar face orice pentru atenție, care se pun ei singuri în anumite posturi sau situații doar pentru a avea parte de mila colectivă a societății și folosesc foarte mult cuvântul „depresie”. Când, în fapt, singurul lucru de care suferă ei este un ego flămând și un spirit superficial. Ei, acești oameni mimează depresiile și sunt destul de mulți care cad în plasa lor. Nu suferă cu adevărat, la ei depresia este mai mult un moft, o plictiseală pornită dintr-o minte mult prea odihnită și care nu este flămândă de cunoaștere, de creare sau asimilare.

Pentru unii, depresia este „ceva” care nu trebuie discutat, stigmatul acestei stări de spirit ducând la multe deficiențe sociale de pe urma cărora au de suferit tocmai cei care ar trebui ajutați. Dar în lipsa unei analize asupra acestor persoane de către factorii umani apropriați, aceștia ajung să se considere defecți. Ajung să creadă că ei, persoana lor împreună cu ceea ce gândesc, ar deveni meschini dacă ar deschide gura. Într-un fel, problemele acestea și-ar găsi o rezolvare dacă nu ar exista acei oameni de care vorbeam mai devreme. Acei sabotori ai căror depresii se rezolvă cu un drum până la Bershka, un mesaj cu „ce frumi ești, drăguț-o!” sau alte lucruri de acest gen care au un scop de scurtă durată, superficial până la Dumnezeu și pictograma de „send”.

Tocmai din cauza acestor „sabotori” se naște următorul scurt dialog în capul acelora care chiar au nevoie. Unul pe care l-am găsit scris într-un post și care concentrează ideea:

„Depresia: Te vei simți singur!

Eu: Ok, haide măcar să vorbim cu un prieten…

Anxietatea: Nu. Prea stresant. Îi deranjezi pe cei din jur, iar problemele tale sunt patetice.

Eu: Okay…”

Și așa se caută rezolvări. De scurtă durată. Droguri, alcool, Xanax… Într-un film, cineva spunea: „We drink because there is no communication”. Într-un fel avea dreptate. Până când nu scapi de anumite inhibiții, conversația de multe ori se rezumă la ceva banal. Pentru că ceea ce gândesc cei doi interlocutori, oricât de bine s-ar cunoaște, nu este așa de ușor de discutat. Spiritul rar devine subiect de conversație, sau mai exact mutilarea lui. Pentru că asta este depresia, o mutilare a sufletului. Una despre care nu dorești să se vorbească pentru că riști să fii privit ca și acei „atențiovori”(consumatori de atenție). Și nu dorești asta.

Astfel, vine ora patru. Te trezești, cei doi îți dau bună dimineața, îți faci o cafea, aprinzi o țigară și scrii… ultimul lucru care mai are puterea să asculte, să înțeleagă și să nu îți spună: „Treci peste”.

Și ca să închei într-o notă totuși veselă, citisem ceva foarte drăguț într-un post: Everytime someone tells me to STOP being sad I get the urge to hit them over the legs with a baseball bat and shout to them WALK IT OFF!”- true story bro