A lost and found story

Ah, senzaţia aceea când îţi pierzi ochelarii e inegalabilă. Efectiv eram distrus. Mă aflam la Peninsulă (unde apropo, n-am să uit nebunia de la Zdob şi Zdub: tricouri care zburau aruncate în aer ca într-n videoclip grunge al anilor ’90, vârtejurile de pogo şi horele încinse în faţa scenei sau corul de voci de la concert) cu încă doi prieteni şi urma să ne adunăm catrafusele pentru a pleca spre Arad. Aveam tren direct de la Târgu-Mureş la ora cinci jumate dimineaţa, cam aşa ceva.

În fine, Marcel şi Adela cu care eram îmi spuneau că îşi pun ceasurile să sune la patru în cap cică. Ne-am trezit aiurind prin beznă la cinci fix. Adela: ,,Stai liniştit că ajungem, Iuli.’’ ,,Fix !“, mă gândeam. Nici în cap dacă stăteam nu am fi prins cursa. În tot acest timp care hai să zicem că ne rămânea să ne strângem corturile, ţagăra trecuse până spre şi un sfert. Cinci şi un sfert adică. Fugeam amântrei încetiniţi de greutăţi şi cu spatele adunat spre ieşirea ce ducea la sensul giratoriu, exagerat de încărcat. Blocat. Din sulul taxiurilor care îl încercuiau, aşteptându-şi coadă clienţii la intrare, s-a desprins şi maşina noastră.

The getaway. În taxi am stat încordaţi şi impacientaţi. Voiam să îl împingem de la spate ca să ajungem mai repede. Nu îndrăzneam să ne zicem vreun cuvânt măcar. Eram semiconştienţi că nu îl mai prindem pe ăla direct spre Arad, dar ne făceam totuş’ speranţe. Totuş’, aveam biletele luate de când am venit la festival. Ne venea să-l strângem de gât pe şofer, să preluăm controlul volanului şi să intrăm cu taxi-ul direct pe peron. Dacă trenul ar fi plecat, probabil că am fi mers după el să îl prindem din zbor, cu bordul la turaţie maximă, lăsând în urmă explozia maşinii, cu cauciucurile sărind în aer, cu tufa de foc ridicându-se spre cer în cel mai pur stil hollywoodian. Doamna de la ghişeu ne-a înlocuit biletele cu altele, taxându-ne în plus pentru acceleratul care făcea schimbul spre Arad de la Oradea. Am plecat pe la şapte fără zece. Trenul nu l-am aşteptat mult, pentru că ghişeista noastră ne ţinuse în picioare după bilete până aproape de sosirea acestuia, până când era să înnebunim, neştiindu-şi clar meseria şi îndatoririle. Se pare însă că puterile miraculoase ale acesteia de preschimbare a tichetelor de călătorie în altele şi-au făcut efectul. Am ajuns în tren, adormind instant, cu bagajele deasupra noastră pe stativul de susţinere. Ăştia doi unu-n braţele celuilalt, încâlcindu-şi buclele de plete, eu, pe o măsuţă dinaia de sprijin. Era accelerat dom’le ! Aveai priză, măsuţă şi cel mai important, vitezăăă ! Nu că ar mai fi contat asta prea mult acum. Trenul cu care făceam schimbul venea abia la patru ore distanţă de acesta în care ne aflam noi, aşa că am tras toţi trei un somn adânc.

Mă veţi întreba probabil ,,Bun, dar ce legătură au toate astea cu ochelarii dumitale ?“ Mai un pic şi veţi afla… De obicei, un accelerat nu stă într-o gară mai mult de două minute. Văzându-ne starea de aţipeală, auzindu-ne sforăiturile şi fiind şi staţie de coborâre, controlorul începuse să strige la noi cu intenţia de a ne speria: ,,Păi ce faceţi, voi rămâneţi ? Că noi mergem mai departe ! Spre Budapesta ! Trenul nu stă, nu e personal ! Ori vă grăbiţi, ori nu mai ieşiţi şi plecăm împreună !’’ Eram chiar ultimii. Sculaţi din morţi şi beţi de mahmureală, bulversaţi de nesomn şi altele, am coborât bezmetici, trăgând magnetic după noi geamantane, ghiozdane, zorzoane şi rucsaci. Al lui Marcel era imens şi de culoare verde. Jur dacă am mai văzut aşa imensitate de la Peninsulă 2009, când aveam un cort Made In Poland, 1960 – cu fundaţie de fier, căruia toată lumea îi zicea ,,Banana’’, înălţându-se peste restul ,,stabilimentelor’’ ca un turn de control în care ar fi încăput cu uşurinţă o duzină de persoane. Ca să fie şi mai clar ce vreau să zic aici, după ce l-am strâns, oamenii care se ghidau după acesta nu mai ştiau drumul spre zona proprie de campare. Într-o dimineaţă, Marius, prietenul cu care ridicasem dihania, sculat de efectul de seră care se crease în cort, se uită mirat înspre tipa de lângă mine, spunându-i: ,,Tu aseară nu erai alta ?“ ,,Aseară’’ era alta într-adevăr, blondă parcă, din câte îmi aduc aminte. Asta era brunetă, atâta lume se perinda pe la geamurile de plastic ale unităţii noastre.

Oradea-Arad. Ieşit din vagon, îmi căutam faţa de ochelari. Îi uitasem înăuntru în compartiment, agăţaţi de o tetieră. Şoc ! Trenul, la rândul lui, începea să pornească iar din loc. Îmi venea să sar înăuntru după ei, dar controlorul îmi blocase intrarea din dreptul uşii, sfătuindu-mă din mers în timp ce alergam după tren (împiedicat parcă de propriile picioare) să încerc la staţia de poliţie a gării pentru a mi-i recupera.
The police station inside the train station. Am urcat scările, am bătut la uşă cuviincios, intrând anunţat. Ofiţerul, tinerel pe la treize’şi ceva de ani, se giugiulea cu secretara, şi odată ce m-a văzut, a început să-i reproşeze că nu a încuiat yala, pedepsind-o cu plesniri peste fundul ferm, acoperit strâmt de o fustă crăpată la spate. Se pare că le-am cam întrerupt distracţia.

În timp ce îmi lua datele, mă uitam la gagică ca la o starletă (ştiţi voi de care) a timpurilor noastre: înaltă, blondă, cu părul ondulat şi desfăcut, vopsită discret la câteva şuviţe, suplă, lungă în picioare, lucioasă la gambe, raiată la cămaşă, perfectă ca în benzile desenate. Avea o cravată care i se prelungea intruziv de la guler până peste linia dintre sâni. Cu limba îşi atingea dinţii de sus, privindu-mă lasciv printre gene, ridicând cu schimbul din sprâncene în timp ce îşi nota, atentă şi la hârtie şi la libidoul meu. Îi mai lipseau doar ochelarii aceia de efect ca să înnebuneşti complet. ,,Ah ! Ochelarii !’’ – mă gândeam, înnegrindu-mi-se instant toate gândurile. Nu mă interesează, clişeu, neclişeu, ţin la ei ca la ochii din cap, mai ales când nu-i am. Aşa conştientizezi valoarea unui lucru tot timpul, nu ?

Plutonierul: ,,Ce ţi-ai pierdut, ochelarii ? Offf…pfff… Acuma trebuia să ţi-i pierzi şi tu ? Şi, ce vrei ? Ajutor ? Păi şi eu cu ce să te ajut, băiete ? Să sun la tren zici ? (…) ,,Mda, bună ziua… bla, bla, bla… Şi-a pierdut ceva. Bla, bla, am înţeles (sictirit), nu se poate face nimic (închide telefonul).’’ Noa’ domnule Iulian, ai văzut, am făcut tot ce am putut. Sunt irecuperabili (cu un limbaj specific). În disperarea mea, l-am rugat insistent să mai încerce. La un moment dat, i se făcuse şi tipei milă de mine (slavă Domnului pentru instinctul matern al femeilor), schimbându-i-se expresia feţei într-una plină acum de empatie. Cu mâinile peste epoleţii omului în uniformă, îşi implora la ureche gagiul să sune din nou, vorbindu-i în şoapte şi mârâieli senzuale, de mai că nu îi lingea înăuntrul, învârtindu-şi degetul peste pieptul acestuia, făcându-l să tresară din nasturi la fiecare rotire de unghie. Practic, ea îmi formase numărul, ca pe un telefon de modă veche cu găuri.

The call. Ba nu avea el credit, dar avea ea (fixul nu le mergea pentru asemenea cazuri), ba nu avea şeful de tren semnal, ba îi cădea, intrând în zone fără acoperire. Ba îi juca feste bateria. După încă vro’ două încercări, după bruiaje, bârâieli, nervi din partea amândurora şi puţinul interes manifestat pentru cauza mea, se dăduse bătut. Lăsând capul în jos, tastând dramatic încheierea apelului şi pozând afectat în faţa iubitei, ca şi doctorii aceia care îţi dau vestea în urma operaţiei unei rude, îmi spunea că s-a terminat, că nu mai este nicio şansă de a-mi recupera ochelarii.

Îi vedeam deja case closed. ,,La naiba’’, îmi spuneam în sinea mea. ,,Mai bine mă aşezam pe ei din greşeală şi îi lipeam cu picătura, reconstituindu-i ca pe un puzzle de mozaicuri din rame de plastic şi lentile. Măcar după ce mi-aş fi ridicat fundul de pe ei aş fi ştiut mai presus de toate o treabă: unde sunt.’’ Probabil că după aceea aş fi zis invers: ,,La naiba, mai bine îi lăsam în vreun taxi, să nu mai ştiu de ei, decât să îi văd aşa, complet deterioraţi, dezmembraţi, crăpaţi. Distruşi.’’

My glasses. Îmi era din cale afară ciudă că i-am pierdut. De mult timp îmi căutasem nişte ochelari pe gustul meu, cu rame groase pe negru. Chit că vânzătoarea îmi spunea că alea din plastic nu sunt bune mai de nimic, pe acelea mi le-am şi luat. Păi dacă ar fi aşa, nu le-ar mai cumpăra nimeni. Ah, că-s mai ieftine şi nu au clapetele acelea maleabile pe care le poţi lungi adaptabil până la 150 de grade, aia-i altceva. Văzându-mă însă mai student şi mai pricăjit, trecuse la varianta accesibilă oricui, ilustrându-mi aşadar avantajul că se puteau înlocui uşor în cazul unei ruperi, (fiind multe pe stoc) şi că pe deasupra (ochilor) îmi stăteau şi bine. Ca să duc descrierea până la capăt, ca element mai aparte, capetele ramelor erau pictate în roşu, în stil firestone, asemenea ţigărilor aprinse. Reţeta pentru aceştia o obţinusem în urmă cu două săptămâni, după o programare la clinica privată Opticlass din Piaţa Mariei (Timişoara) şi un control medical pentru care bătusem două drumuri de la Arad cu maşina. De ce am ales să mă trambalez astfel ? Păi, pentru că la noi cam toate cabinetele au aparatura învechită, ori în Timişoara, la acelaşi preţ de şaiş’cinci consultaţia, beneficiezi de o verificare completă. De exemplu îţi este testat până şi reflexul nervului la şocuri, suflându-ţi-se pe neaşteptate un jet puternic de aer direct în ochi. Mai mult, ai parte de atenţia unui doctor cu competenţe peste nivelul ţării, renumit şi lăudat în Ungaria şi Germania pentru intervenţiile sale chirurgicale, riscante şi nu la îndemâna oricui. (Oftalmo)logic că la el aş recomanda şi eu oricui să se ducă ! Mai departe, am mers cu prescripţia la noi la Optica Helios şi mi-am comandat ochelarii. Ai mei au prin urmare filtre de protecţie, ca să nu îmi puşte retina de la atâta stat pe comp, antireflex, care evident protejează de reflexia luminii pe lentilă şi lentile fotocromatice ce se închid la culoare şi te fac să semeni cu Dan Teodorescu de la ,,Taxi’’. Notă ! Aveţi grijă cine vi-i centrează. Fiecare avem un centru vizual, iar o centrare greşită duce la deformarea axului optic. Primul pas în vederea centrării lentilelor de ochelari constă în stabilirea distanţei pupilei. În ţările vestice, opticianul este cel abilitat să determine distanţa pupilară la executarea unei perechi de ochelari, medicul oftalmolog neavând obligaţii sau atribuţii în acest sens. În momentul de faţă din ce în ce mai mulţi opticieni verifică diagnosticul prescris de medici, pentru că, din păcate, instituţiile sanitare nu sunt la înălţimea cerinţelor din punct de vedere tehnic, utilajele lor fiind depăşite. Opticienii sunt mai bine dotaţi şi pot obţine rezultate corecte în urma verificărilor. Ca să îmi întăresc ideea, pot spune că m-au şi costat destul de mult. Şase sute de lei… şi nu mă refer la monedele acelea arhaice bătute cu Mihai Viteji. Bine ar fi fost dacă cineva de la ghişeu făcea colecţie de aşa ceva; mai aveam şi eu prin casă vreo cinci-şase bucăţi… Poate că acuma îmi înţelegeţi mai bine dezastrul.

Revenim la ecuaţia cu o necunoscută. Staţia de poliţie, eu, organul, partenera acestuia, trenul, ochelarii inrecuperabili (?). I-am cerut numărul să sun eu, deşi ecranul digi mobilului îmi afişa doar o liniuţă de baterie sub stâlpul virtual de înaltă tensiune. ,,Dom’le, n-aaam găsit nimic, am căutat peste tot, ce mai vrei de la mine ?!’’, îmi spunea şeful de tren consumându-i-se de tot răbdarea, apucându-l pandaliile. Aducându-mi aminte că îi atârnasem de elasticul tetierei şi uitându-mă pe biletul mototolit din buzunar, i-am precizat imediat şefului de tren că se aflau la scaunul cu numărul 83.

După patru încercări şi sunetele acelea de groază care îţi indică terminarea bateriei şi după ce mă suisem pe băncile de aşteptare, plimbându-mă pe ele desculţ în şosete, total deznădăjduit, auzeam de cealaltă parte a liniei: ,,Gata dom`le, i-am găsit. Ţi-i trimit cu următoru’ tren spre Oradea. La trei şi un sfert ajunge şi ţi-i poţi lua de la mecanicul locomotivei.’’ In-cre-di-bil ! Nu-mi venea să cred. Mai un pic şi era să leşin de fericire. Şi-n momentul acela mi se stinse şi celularul.

Era perfect, noi la şi treiş’cinci îl aveam pe cel înspre Arad. Până să sosească, am stat toţi trei să fumăm o bâtă. Jointul îmi sporea tot mai tare nerăbdarea. Mergeam din cinci în cinci minute la informaţii să întreb la cât ajunge şi pe ce linie. Uitam complet de fiecare dată. Prietenii cu care eram, în starea în care pluteau acum, marcaţi şi ei de situaţie şi plini de compasiune, se bucurau alături de mine: ,,Bă, deci, nu-mi vine să cred…’’ – îmi spunea Marcel şocat. ,,Da, bă, oai, chiar credeam că nu o să ţi-i mai găseşti.’’ – replica şi Adela în acelaşi stil hipiot. La câţi ochelari de vedere văd prin Obor nu m-aş fi mirat să îi fi furat careva. Noroc cu vagonul, care după ce am coborât noi rămăsese gol. Când mi-au ajuns (intacţi by the way), m-am pozat tantoş cu ei pe nas, cu ochelarii care au văzut în acea zi şi Budapesta. Parcă puteam vedea până şi aerul acum.

Operaţie cu două necunoscute. Recent, i-am mai pierdut o dată. Sincer, nu mă credeam în stare de încă o asemenea ispravă. De data asta însă, nu ştiam exact unde şi nici dacă într-adevăr i-am rătăcit. Senzaţia a fost la fel de unică. Încercam să reconstitui în minte drumurile pe care le făcusem în acea zi şi ordinea lor (în pas alergător, grăbit ca de obicei), mereu având impresia că îmi scăpau detalii şi amănunte preţioase. Memoria îmi era plină de ceaţă. Aveam impresia că de fiecare dată reluam în creier un film prost care se derula repetitiv spre acelaşi final îngrozitor. ,,Deci, am fost la lucru, am trecut pe la poştă să ridic un colet, am fost la papetărie să văd de nişte căşti, am lăsat câte ceva-uri la pantofar… Pizda mă-sii ! Iară mi-am pierdut ochelarii !’’ N-aveau cum să-mi sară de pe nas. Mi-aş fi dat barem seama, la fel cum aş simţi şi o picătură de transpiraţie dacă mi-ar cădea, mângâindu-mi fruntea.

Mi-am dat seama că îi rătăcisem după ce, într-o seară, de cum mă aşezasem la calculator, voiam să mi-i îndrept şi să mi-i potrivesc mai bine. Asta pentru că de obicei, ori îmi stau cârn, ori îmi alunecă de pe nas. Prima variantă am eliminat-o din start, punându-mi palmele peste ochi. Nu erau acolo. M-am luat din nou de cap. De ce altceva, dacă pe căpăţână trebuiau să fie ? Rămânea să caut peste tot.
L-am sunat pe d-nul Tarcea, colegul de lucru cu care venisem înapoi spre casă, să-l întreb dacă nu cumva mi-i lăsasem la el în Logan. După ce mi-a spus că nu erau acolo, îmi venea să merg eu să verific sub scaune, prin torpedou şi pe bancheta din spate să mă conving, pentru că îmi adusem aminte cum mă priveam cu ei pe urechi în oglinda de sub parasolar.
,,Poate-s la birou’’, mă gândeam. Era însă seară şi mult prea târziu pentru a mai verifica varianta asta. La fel, papetăria şi poşta erau închise. A doua zi de dimineaţă, fuga la servici. Am gonit de vai Doamne ! Trei kilometri jumate i-am făcut într-un sfert de oră. Degeaba, nu i-am găsit nici acolo, nici în celelalte două locuri care îmi rămaseră de cercetat.

Searching… Am început să-i caut prin casă: în tocul de ochelari, pe noptieră, pervaz, prin sertarele de haine, prin sertarele de la baie, prin sertarele cu papucii de la intrare, prin cele cu sculele lu’ taică-mio, prin dulapuri, în birou, pe după aragaz, pe balcon, în ghiozdan, geacă, blugi, buzunare, în plase, cutii, pe jos, după pat… Inspectam cearşaful, plapuma, căutam pe sub perne. Stăteam lipit de covor, examinându-l atent. Călcam speriat.

Da’ mai ştii ? După ce constaţi că ţi s-au epuizat toate locurile în care în mod normal ai putea găsi un lucru pierdut, treci la cele neobişnuite, chiar dacă ştii că ar fi absolut ieşit din discuţie ca obiectul tău să fie acolo. Şi cauţi oricum, lipsit de speranţă, gândindu-te că poate îţi mai lipseşte şi vreo doagă. Cum se întâmplă mai mereu, nu vrei să crezi că ţi s-au terminat opţiunile, adăugând improbabil variante ciudate la scotoceala ta. Şi te apuci să verifici toaleta, găleata de gunoi, coşul de rufe murdare, înăuntrul aspiratorului, te uiţi pe sub cântar, sub sacii de cartofi din cămară, pe după tablouri, sub laveta de şters vase din bucătărie, pe rafturile frigiderului, în congelator, în oale şi strachini, în cuptor, în tigaia dinăuntrul acestuia, în trusa medicală, în husa de la chitară, prin cutiile de papuci, în adidaşi (acolo chiar îi mai puneam uneori), pe cuier, prin buzunare, prin mânecile hainelor, în maşina de spălat, dar cu ce folos ? That’s all folks. Spectacolul s-a terminat. Nu mi-a scăpat un unghi !

În momentele acelea de resemnare simţeam că o luam razna. Îmi venea să-i caut şi prin nări şi prin urechi, pe sub stickere (chiar şi sub acelea minuscule şi rotunde care le găseşti pe bananele Chiquita), pe sub magnetele de pe combina frigorifică… De dragul nebuniei mă mai priveam o dată în oglindă. Acelaş’ şoc. Deja puneam la socoteală şi cazul în care ar fi invizibili. Niciun semn că i-aş găsi. Acum îmi sunt pe ochi. Puteţi ghici unde erau ? La pantofar.
Ce fain ar fi să îţi poţi suna cheile, portmoneul, actele sau chiar şi ochelarii când n-ai şti unde sunt, să le-ntrebi ,,Ceau, ce faceţi, unde sunteţi ?’’ şi să-ţi răspundă vesele înapoi ,,Suntem pe bancheta din spate a unui taxi, tu ?’’

Sunt mort fără ochelari. Fără ei nu pot scrie, nu pot să citesc. Nu pot tehnoredacta, deşi practic o pot face şi fără să mă uit când tastez. Mă rog, înţelegeţi ce zic. Mai încadrez în pagină, mai pun un linespacing, un alineat… Mă ajută enorm în ceea ce fac. De aceea pot spune că sunt meseriaşi.

Forgetful Lucy

-la viaţa mea am ars o hotă pentru că mi-am lăsat pantalonii prea mult la uscat pe capacul de la aragaz.
-ce marcantă este totuşi senzaţia de a vedea pentru prima oară în casă o flacără de un metru ce se întinde până la tavan şi îi pârleşte albul.
-focul de brichetă sau cel de chibrit evident că nu se pun la secţia ,,incendiu’’.
____________________________________________________________________
-am uitat gazul deschis timp de două zile, hamsterul colegei mele de apartament intoxicându-se cu monoxid de carbon.
-eu şi prietena mea ne minţeam că ar fi confirmat astfel acel mit al rozătoarelor şi broaştelor ţestoase, şi anume că mor de singurătate.
-farmacia de dedesubtul nostru – proaspăt renovată; dacă colegă-mea se punea să aprindă becul la intrare, boom ! Exploda întreg blocul. World Trade Center II.
-cât noroc po’ să ai ?
-hmmm, deja dacă stau mai bine să mă gândesc, this could even have something to do with God !
____________________________________________________________________
-am uitat ceaiul de enşpe mii de ori pe foc.
-trebuie să stau lângă el până fierbe ca nu cumva să se întâmple (din cauza mea, desigur) vreo nenorocire.
____________________________________________________________________
-am uitat şi ciorba pe foc, şi mi-am adus aminte de ea abia când am ajuns la ţară.
-am luat următorul tren care venea de la Criş spre Arad şi am găsit doar cratiţa arsă şi fumul mult care acoperea bucătăria; norocul meu că am lăsat-o să meargă la foc mic.
____________________________________________________________________
-actele nu mi le-am pierdut încă, tot aşa, din noroc; îmi puteam însă lua la revedere de la ele dacă le aveam în portmoneul care îmi sărise din buzunar la Peninsulă 2009, pe remixul Chase & Status intitulat ,,Through your money in the air’’; şase milioane în eter. -oricum, mai bine bani decât acte, that’s what I always say !
____________________________________________________________________
-ultima oară îmi uitasem portofelul în Nerv, cu buletinul, legitimaţia de student, cupoanele de călătorie şi cardul de credit în el;
____________________________________________________________________
-am pierdut o grămadă de chei
-una dintre ele mi s-a rupt în butucul uşii la ora trei jumate noaptea, exact când eram mai beat şi voiam să intru cu prietena înăuntru, forţându-mă să dărâm uşa (cum o fac mascaţii din echipele speciale S.W.A.T în filmele americane) şi să schimb ulterior yala.
-Hurray for Feroneria SA Arad
Mă întreabă lumea de multe ori unde mi-e capul. Aia nu ştiu. E bine că măcar ştiu unde mi-s ochelarii.