© Chris Wood

Nu mă întreba pentru că nu am de unde să știu.

Ea mă întrebase de ce ne spargem atunci când cădem. De fapt știam răspunsul, dar nu puteam să spulber un mit care trăiește, necontestat de mii de ani. Draga mea, atunci când iubim și cădem, ne spargem tocmai din cauza iubirii. Ea este cea fragilă, nu trupurile noastre. Pielea, carnea, oasele rezistă la lovituri, boli, ne învinețim, ne cicatrizăm, dar trăim. Continuăm să trăim. Iubirea, însă, ne face fragili. Ea ne poate lovi cu o singură vorbă: „Adio”. Ea ne poate pune capăt vieții… sufletești. De câte ori nu am auzit sintagma „sunt mort pe dinăuntru”?

Atunci când murim trupește, e simplu, murim și atât. Încheiem un ciclu. Însă ceea ce este atât de frumos este că iubirea, deși ne poate ucide uneori, tot ea ne poate readuce la viață.  Se întâmplă, de multe ori, fără să știm, fără să ne dăm seama. Doar simțim. O simțim cu atâta căldură, ne umple corpul. O vorbă bună sau o mângâiere, un „bună dimineața” sau o joacă de foc într-o noapte, printre pahare și cuvinte.

Așa că nu, nu știu de ce ne spargem când cădem, dar știu de ce cioburile pot fi lipite întotdeauna, știu de ce putem fi reparați întotdeauna. Știu de ce, dar nu mă întreba, lasă-mă doar să mă așez, să îmi pun vin în pahar, să îmi aprind țigara și să îți caut cioburile. Mă pricep să repar, iar lipiciul îl am tot timpul la mine.

Am uitat să îți spun: ai cele mai frumoase și curate cioburi.